close
Sari la conținut

Partidul Comunist Român

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Partidul Comunist Român
BERJAYA
AbrevierePCR
Oameni cheie
PreședinteNicolae Ceaușescu  Modificați la Wikidata
Secretar GeneralGheorghe Cristescu (primul)
Nicolae Ceaușescu (ultimul)
Date
Înființat  (1921-05-08)
Desființat  (1989-12-25)
SediuBucurești
ZiarScînteia
Organizație de tineretUniunea Tineretului Comunist
Număr de membri (1989)3,6 - 4 milioane[1]
Informații
Ideologie oficialăComunism
Marxism-leninism
Stalinism
(până în 1956)
Național Comunism
(după 1960)
Naționalism de stânga
(după 1960)
Naționalism românesc
(după 1960)
Patriotismul socialist
Conservatorism social
(după 1965)[2][3][4][5][6]
Poziție politicăExtrema stângă
Afiliere internaționalăComintern (1921-1943)
Cominform (1947-1956)
Culori oficiale     Roșu
     Galben
Drapelul partidului
BERJAYA
Prezență online
site web oficial
Organizație paramilitarăGărzile Patriotice
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic fondat în anul 1921, ca rezultat al scindării aripii bolșevice de extremă stânga din Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub denumiri oficiale distincte: între 1921 și 1945 sub numele de Partidul Comunist din România, iar între 1948 și 1965 sub cel de Partidul Muncitoresc Român. Din 1965, partidul a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român (PCR).[7] Gărzile Patriotice au constituit aripa paramilitară a partidului.

Din punct de vedere numeric, partidul comunist a avut un număr redus de membri în perioada interbelică, scăzând de la aproximativ 2.000 la momentul Congresului al II-lea (1922) la circa 1.500 în 1931 și la mai puțin de 1.000 în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După o perioadă de oscilații politice până în 1923, partidul s-a aliniat în mod constant pozițiilor Uniunii Sovietice, promovând o politică ostilă statului român, în conformitate cu directivele Cominternului.[8]

În cadrul României interbelice, PCR a fost o organizație politică marginală și ilegală, subordonată Cominternului și, implicit, Uniunii Sovietice, susținând ideologic obiectivele revoluției comuniste.

Ascensiunea PCR către putere a început după evenimentele din 23 august 1944, când partidul a participat ca membru al Blocului Național Democrat. Ulterior, în conformitate cu strategia stalinistă și cu sprijinul Armatei Roșii, PCR și-a eliminat treptat adversarii politici. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat din 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic legal care a activat pe scena politică din România.

Potrivit articolului 3 al Constituției din 1965, PCR era definit drept „forța politică conducătoare a întregii societăți” din Republica Socialistă România. Sub conducerea PCR, în România a fost instaurată dictatura proletariatului; în economie a fost introdus un sistem de planificare centralizată, iar viața politică, socială și culturală a fost caracterizată de control ideologic, cenzură și restrângerea libertății de exprimare.

„Și totuși, oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este astăzi evident că, în ansamblu, experiența comunismului a fost traumatică pentru români. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a sufocat societatea civilă prin instituții lipsite de integritate; în viața intelectuală a inhibat libera expresie a spiritului uman și, cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor și disprețul față de Lege.” — Keith Hitchins[7]

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Înființarea

[modificare | modificare sursă]

În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român, cunoscută sub denumirea de maximaliști și condusă de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu, a profitat de faptul că majoritatea liderilor socialiști se aflau în detenție și nu își puteau exercita funcțiile,[9] votând transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit ulterior Partidul Comunist din România (PCdR).

Congresul desfășurat între 8 și 12 mai 1921 este considerat primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR a aderat la principiile Internaționalei a III-a. Intervenția forțelor de ordine și arestările au dus la întreruperea congresului la 12 mai, la o zi după votul privind afilierea la Internaționala Comunistă.[10]

Potrivit interpretărilor formulate de liderii fondatori, România întrunea condițiile necesare pentru instaurarea, după model sovietic, a unei „dictaturi a muncitorimii și țărănimii”.[11] Printre susținătorii activi ai constituirii unei avangarde leniniste în România s-a numărat și Cristian Racovski, lider al Cominternului și fost activist socialist în România.

Primul secretar general al partidului a fost Gheorghe Cristescu. Printre membrii fondatori s-au aflat intelectuali precum Lucrețiu Pătrășcanu și Petre Constantinescu-Iași. Scindarea din 1921 a divizat mișcarea muncitorească românească pentru următoarele două decenii. În iunie 1921, conducerea social-democrată a revizuit deciziile congresului, ceea ce a dus la existența a două partide distincte: unul reformist și constituțional, celălalt revoluționar, comunist. PCdR s-a afiliat oficial la Internaționala Comunistă.

Abia la al doilea congres al partidului, desfășurat la Ploiești între 3 și 4 octombrie 1922, au fost stabilite structurile organizatorice ale formațiunii. A fost adoptată denumirea „Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”, a fost ales un Comitet Central, a fost aprobat Statutul și a fost consacrat caracterul ilegal al organizării.[12]

Conducerea PCdR și-a afirmat constant loialitatea față de Uniunea Sovietică, susținând pozițiile Cominternului, inclusiv în chestiuni teritoriale sensibile pentru statul român.[13]

La 11 aprilie 1924, partidul a fost interzis de guvernul liberal, fiind acuzat de activități considerate anti-statale, în contextul răscoalei de la Tatarbunar. PCdR a rămas în ilegalitate până în 1944. Statutul ilegal a accentuat dependența partidului de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care, prin Comintern, a influențat direct conducerea și orientarea politică a PCdR.[14]

În conformitate cu tezele Cominternului, partidul a adoptat poziții favorabile autodeterminării minorităților naționale, inclusiv până la separare, și nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România. Aceste orientări au fost reafirmate la congresele din 1924 și 1928.[15]

„În Transilvania, lozinca „autodeterminării până la despărțire” nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele nu năzuiesc spre despărțire.”
—Mozeș Cahana, delegat transilvănean la Congresul al III-lea al PCdR (1924)[16]
BERJAYA
Sigla PCdR din 1933

În pofida interdicției legale, comuniștii au continuat să participe indirect la viața politică prin intermediul unor organizații legale, precum Blocul Muncitoresc-Țărănesc. La alegerile din 1931, BMT a obținut aproximativ 73.000 de voturi și cinci mandate parlamentare, rezultat ulterior invalidat de autorități. După grevele de la Grivița din 1933, organizația a fost interzisă.

Numărul membrilor PCdR în perioada interbelică a variat semnificativ. Estimările indică aproximativ 2.000 de membri în 1922, un maxim de circa 5.000 în jurul anului 1936 și valori cuprinse între 800 și 1.200 de membri în ajunul datei de 23 august 1944.[17] Structura partidului era puternic multietnică, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membri în jurul anului 1930.[18]

Un număr important de lideri ai PCdR au căzut victime ale Marii Epurări din Uniunea Sovietică, inclusiv Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Ecaterina Arbore.[19]

23 august 1944

[modificare | modificare sursă]

La 23 august 1944, Partidul Comunist din România (PCdR) a participat, alături de Regele Mihai, Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Român, la înlăturarea regimului condus de mareșalul Ion Antonescu, eveniment care a determinat ieșirea României din alianța cu Germania nazistă și intrarea țării în sfera de influență sovietică.

După actul de la 23 august, reprezentanți ai PCdR au intrat în structurile guvernamentale. Începând cu 6 martie 1945, sub presiunea directă a Uniunii Sovietice, a fost format guvernul condus de Petru Groza. În acest guvern, Partidul Comunist și partidele-satelit dețineau poziții-cheie, inclusiv Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Ministerul Războiului și Ministerul Propagandei. Ministerul de Interne a fost condus de Teohari Georgescu.[20]

În guvernul Groza au fost cooptați și reprezentanți ai unor facțiuni desprinse din partidele istorice, precum Gheorghe Tătărescu, disident din Partidul Național Liberal, în funcția de ministru de Externe și viceprim-ministru, și Anton Alexandrescu, disident din Partidul Național Țărănesc, ca ministru al Cooperației. Aceștia reprezentau grupări minoritare din formațiunile politice de origine.

Partidul Comunist participase deja la guvernare imediat după lovitura de stat, în cadrul guvernului Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). La insistențele autorităților sovietice, PCdR a primit controlul asupra Ministerului Afacerilor Interne, portofoliu ocupat de Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul militar al regelui.[21]

Potrivit aceleiași surse, reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control au invocat necesitatea stabilității interne într-o țară aflată în spatele frontului, solicitând controlul comunist asupra instituțiilor-cheie ale ordinii publice, în special armata, poliția și justiția.

Consolidarea puterii PCdR a fost desăvârșită în urma alegerilor generale din noiembrie 1946. Oficial, alianța politică dominată de comuniști, Blocul Partidelor Democrate, a obținut o majoritate covârșitoare, ceea ce i-a permis să controleze Adunarea Deputaților și să guverneze fără opoziție efectivă.

Rezultatele alegerilor au fost contestate de Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, care au acuzat fraude masive. Istoricul Dinu C. Giurescu a caracterizat scrutinul drept o fraudă minuțios pregătită, susținând că procentele oficiale au fost stabilite anterior votului și că Blocul Partidelor Democrate ar fi obținut, în realitate, aproximativ 40% din voturi.[22]

1947–1965

[modificare | modificare sursă]

După o campanie sistematică de subminare a partidelor istorice, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost forțat să abdice, iar România a fost proclamată republică, sub denumirea de Republica Populară Română. Evenimentul a marcat instaurarea regimului comunist și eliminarea definitivă a monarhiei.[23]

În anul 1948 a avut loc fuziunea dintre Partidul Comunist din România și Partidul Social Democrat Român, noua formațiune politică fiind denumită Partidul Muncitoresc Român (PMR). PMR a devenit partid unic, deținând monopolul puterii politice în stat.

Tot în 1948 a fost adoptată legea naționalizării principalelor mijloace de producție, prin care întreprinderile industriale, bancare și comerciale au fost trecute în proprietatea statului. În același an a fost reformat sistemul de învățământ, fiind introdusă gratuitatea generalizată și extins învățământul obligatoriu, cu scopul declarat al reducerii analfabetismului.

Începând cu 1949, regimul a inițiat colectivizarea agriculturii, proces prin care proprietatea agricolă privată a fost desființată, iar țăranii au fost constrânși să se asocieze în cooperative agricole. Procesul a fost însoțit de represiune, deportări și condamnări penale.

Anii 1950 au fost marcați de lupte interne pentru putere în cadrul conducerii PMR, în urma cărora Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit liderul incontestabil al partidului, cu sprijinul conducerii sovietice. Gheorghiu-Dej a condus partidul și statul până la moartea sa, în martie 1965.

În această perioadă, regimul a instaurat un sistem politic de tip totalitar, caracterizat prin partid unic, control asupra justiției, economiei și vieții sociale, precum și printr-un aparat represiv extins.

Modelul sovietic

[modificare | modificare sursă]

După modelul Uniunii Sovietice, economia României a fost organizată pe baza planificării centrale, prin introducerea planurilor cincinale. Strategia oficială urmărea transformarea economiei preponderent agricole într-o economie industrializată, bazată pe industria grea.

Procesul de industrializare a presupus urbanizarea accelerată, migrarea masivă a populației rurale către orașe și extinderea sistemului de educație tehnică și profesională. Statul a exercitat controlul asupra alocării resurselor, investițiilor și forței de muncă.

Pe plan politic, perioada a fost definită de ceea ce regimul a numit „lupta de clasă”, desfășurată în cadrul dictaturii proletariatului. Aceasta a justificat eliminarea opozanților reali sau percepuți, epurări politice și utilizarea represiunii ca instrument de guvernare.

Sistemul instaurat a fost caracterizat de controlul total al partidului asupra instituțiilor statului și societății civile, fiind încadrat de numeroși istorici în categoria regimurilor totalitare.

După 1965

[modificare | modificare sursă]

La 24 iulie 1965, Partidul Muncitoresc Român și-a schimbat denumirea în Partidul Comunist Român (PCR). Schimbarea numelui nu a implicat o discontinuitate instituțională, PCR fiind succesorul direct al PMR.

Noua conducere, sub Nicolae Ceaușescu, ales prim-secretar al partidului în 1965, a promovat inițial o politică de autonomie relativă față de Uniunea Sovietică. Aceasta s-a manifestat prin menținerea relațiilor cu China comunistă, condamnarea intervenției militare a Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia în 1968 și extinderea relațiilor diplomatice cu statele occidentale.

În această perioadă, PCR și-a extins masiv baza de membri. În 1974, partidul număra aproximativ 2,5 milioane de membri, iar în 1989 circa 4 milioane, reprezentând aproximativ 18% din populația țării. Apartenența la partid a devenit, în multe cazuri, o condiție informală pentru avansarea profesională și socială.

În ultimele două decenii ale regimului Ceaușescu, conducerea politică a devenit tot mai centralizată, iar politicile economice și sociale au generat stagnare economică, scăderea nivelului de trai și accentuarea controlului asupra populației.

PCR a deținut puterea până la evenimentele din decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului comunist. Ulterior, partidul a fost scos în afara legii și dizolvat.

Continuatori

[modificare | modificare sursă]

Deși Partidul Comunist Român a fost dizolvat în 1989, structurile de putere ale statului postcomunist au fost inițial dominate de foști membri ai eșalonului secund al PCR, regrupați în cadrul Frontul Salvării Naționale (FSN).

FSN a fost inițial prezentat ca organism provizoriu de tranziție, însă în februarie 1990 s-a constituit ca partid politic și a preluat conducerea statului în urma alegerilor din același an. Deși nu s-a declarat succesor al PCR, FSN a fost perceput de o parte a opiniei publice și de analiști politici ca o continuare instituțională a vechilor structuri.

În 1992, o facțiune a FSN a format Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), devenit ulterior Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), iar din 2001 Partidul Social Democrat (PSD). Aceste formațiuni au fost considerate de unii comentatori politici drept moștenitori parțiali ai PCR, afirmație contestată de conducerea lor oficială.

Alți foști activiști comuniști au fondat în 1990 Partidul Socialist al Muncii (PSM), care s-a revendicat explicit drept continuator al PCR. PSM a fost reprezentat în Parlament între 1992 și 1996, sprijinind guvernul condus de Nicolae Văcăroiu. Ulterior, partidul a fost absorbit de PSD, iar alte grupări desprinse au format partide de dimensiuni reduse.

În România au existat și tentative de reînființare a unui partid comunist explicit, însă instanțele au respins aceste demersuri, invocând legislația privind securitatea națională. Unele formațiuni de stânga radicală sau socialistă au continuat să invoce simbolic tradiția PCR, fără a avea însă relevanță politică majoră.

Congresele Partidului Comunist Român

[modificare | modificare sursă]
NumePerioadăLocație
Primulmai 1921București, România
al II-leaoctombrie 1922Ploiești, România
al III-leaaugust 1924Viena, Austria
al IV-leaiulie 1928Harkov, Ucraina
al V-leadecembrie 1931Gorikovo, Rusia
al VI-leafebruarie 1948București, România
al VII-leadecembrie 1955
al VIII-leaiunie 1960
al IX-leaiulie 1965
al X-leaaugust 1969
al XI-leanoiembrie 1974
al XII-leanoiembrie 1979
al XIII-leanoiembrie 1984
al XIV-leanoiembrie 1989

Secretarii generali ai PCR

[modificare | modificare sursă]

Conform revistei Memoria, în articolul „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej”, semnat de istoricul Eugen Denize, funcția de secretar general al Partidului Comunist din România în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ocupată exclusiv de persoane care nu aveau cetățenie română la momentul numirii, majoritatea fiind cadre ale Internaționalei Comuniste.[24]

Potrivit aceleiași surse, secretarii generali ai partidului au fost:

Această situație a reflectat subordonarea Partidului Comunist din România față de Comintern și influența directă exercitată de conducerea comunistă sovietică asupra structurilor sale de conducere.

Gheorghe Cristescu1921–1924
Elek Köblős1924–1927
Vitali Holostenco1927–1931
Alexander Ștefanski1931–1936
Boris Ștefanov1936–1940
Ștefan Foriș1940–1944
Gheorghe Gheorghiu-Dej1945–1954
Gheorghe Apostol1954–1955
Gheorghe Gheorghiu-Dej1955–1965
Nicolae Ceaușescu1965–1989

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Romania: Information on the percentage of the population that are members of the communist party, from 1987”. Refworld. . Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  2. ↑ „DECRET 770 01/10/1966 - Portal Legislativ”. legislatie.just.ro. Arhivat din originalul de la . Accesat în .
  3. ↑ Kligman, Gail. "Political Demography: The Banning of Abortion in Ceausescu's Romania". In Ginsburg, Faye D.; Rapp, Rayna, eds. Conceiving the New World Order: The Global Politics of Reproduction. Berkeley, CA: University of California Press, 1995 :234-255. Unique Identifier : AIDSLINE KIE/49442.
  4. ↑ en Sabrina P. Ramet (). „Church and State in Romania before and after 1989”. În Henry F. Carey. Romania Since 1989: Politics, Economics, and Society. Lanham, Maryland: Lexington Books. p. 290. ISBN 9780739105924.
  5. ↑ en Viviana Andreescu (). „From legal tolerance to social acceptance: predictors of heterosexism in Romania” (PDF). Revista Română de Sociologie. București. XXII (3–4): 209–231. Arhivat (PDF) din originalul de la . Accesat în .
  6. ↑ en Carl Stychin (). „Sexuality and EU Accession in Romania”. Governing Sexuality: The Changing Politics of Citizenship and Law Reform. Portland: Hart Publishing. p. 117. ISBN 1-84113-267-5.
  7. 1 2 Hitchins, Keith: „Romania”, The American Historical Review, vol. 97, nr. 4, pp. 1064–1083, Oxford University Press, octombrie 1992.
  8. ↑ Georgescu, Vlad (). Istoria românilor. București: Humanitas. p. 231.
  9. ↑ Const. Titel-Petrescu, Socialismul în România, 1946, pp. 358–360
  10. ↑ Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948–1965, Polirom, Iași, 2001, p. 16
  11. ↑ Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, București, 1995, p. 26
  12. ↑ Vasile Liveanu, „Date privind pregătirea și desfășurarea Congresului I al Partidului Comunist din România”, Studii și materiale de istorie contemporană, nr. 2, 1962, pp. 163–197
  13. ↑ Vladimir Tismăneanu, op. cit.
  14. ↑ Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013, p. 436
  15. ↑ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Humanitas, București, 1992, p. 207
  16. ↑ Anale de Istorie, 1977, adt.arcanum.com
  17. ↑ Petre Țurlea, „Câți comuniști erau în România în 1940?”
  18. ↑ Eugen Denize, „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghiu-Dej”
  19. ↑ „Marcel Pauker (1896–1938) – ein Verfemter”
  20. ↑ Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013, p. 586
  21. ↑ Dennis Deletant, recenzie la Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government de Dinu C. Giurescu, The Slavonic and East European Review, vol. 74, nr. 2, 1996, pp. 349–351
  22. ↑ Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, Editura Curtea Veche, București, 2002
  23. ↑ Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013
  24. ↑ Eugen Denize, „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej”, Memoria

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • ro PCR și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965-1972), Alina Tudor-Pavelescu, Arhivele Naționale ale României, București, 2007.
  • ro Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, Florica Dobre (coord.) et al., București, Editura Enciclopedică, 2004, 662 p.
  • ro Adrian Cioroianu (editor), A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român, 1921-2021: Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”, Polirom, Iași, 2021.
  • ro Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu (coord.), Istoria comunismului din România. Volumul III, Fundația UTI/Ediții documente, conținând documente din anii 1972-1975.
  • en Ricardo Parra & Jorge Ferraz, „From a Communist Heritage to an Unwanted Past: The Case of Romania”, Science Insights, vol. 38, 2021.
  • en Andaluna Borcila, „Accessing the Trauma of Communism”, European Journal of Cultural Studies, 12(2), 2009.
  • ro Volume de arhive și documente privind istoria PCR publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Partidul_Comunist_Român&oldid=17874128