close
Sari la conținut

Iele

 Acest articol este semiprotejat pe termen nelimitat pentru a preveni vandalismul.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, răspândite în credințele populare și superstiții. Din cauza inconsecvenței folclorului, nu li se poate stabili un profil unic și precis; totuși, ipostaza mitologică cea mai frecventă este a unor fecioare zănatice, cu o mare forță de seducție și cu puteri magice, cumulând atributele nimfelor, naiadelor, driadelor și, într-o anumită măsură, ale sirenelor. Din punct de vedere tipologic, ele sunt similare cu făpturile samodiva din mitologia bulgară.

BERJAYA
O samodiva (creatură din mitologia bulgară, similară ielelor) reprezentată într-o ilustrație modernă.

Locul și chipul revelărilor

În imaginarul popular, se crede că ielele își fac apariția preponderent noaptea, la lumina lunii, în hore organizate în locuri retrase (poieni, maluri de râuri, iazuri, pâlcuri de conifere, răscruci de drumuri, vetre părăsite sau chiar în văzduh). Acestea sunt descrise dansând goale, mai rar purtând veșminte de zale sau înfășurate în văluri transparente și având clopoței la picioare; conform legendelor, locul pe care au jucat rămâne ars sau bătătorit, fiind lipsit de vegetație. În funcție de relatări, ele pot apărea fie cu un trup antropomorf aparent, fie ca năluci imateriale cu aspect iluzoriu de femei vesele.

Numărul componentelor unui grup variază în funcție de zonă: este adesea nelimitat, redus la șapte sau la trei. În acest din urmă caz, specific folclorului din Oltenia, legendele locale le consideră fiice ale lui Alexandru Macedon și le numesc Catarina, Zalina și Marina.

În credințele populare, se consideră că ielele locuiesc în cete, în aer, pe stânci izolate sau în munți, prin păduri ori în arbori precum paltinul și nucul (pe care îi preferă pentru organizarea horelor), și mai rar la răspântii.

Natura și manifestările rituale

În general, ielele nu sunt considerate genii pur malefice: se răzbună doar când sunt provocate, ofensate sau surprinse în timpul dansului nocturn. În aceste situații, ele pedepsesc persoana vinovată („luat de iele”) schimonosind-o sau paralizând-o, după ce au adormit-o prin cântecul lor și prin vârtejul horei jucate în jurul acesteia de trei ori. În această ipostază punitivă, ele prezintă analogii cu Eriniile (*Erinyes*) din mitologia greacă.

Unele descântece populare le portretizează astfel:

„Voi Ielelor / Măiestrelor / dușmane oamenilor / stăpânele vântului / doamnele pământului / că prin văzduh zburați / pe iarbă lunecați / și pe valuri călcați / vă duceți în locuri depărtate / în baltă, trestie, pustietate / unde popă nu toacă / unde fată nu joacă. / Vă duceți în gura vântului / să vă loviți de toarta pământului.[1]”

Superstițiile menționează că ielele beau apă din fântâni, iar „oricine va bea după dânsele, va muri”.[2]

Conform trăsăturilor globale celor mai frecvente din folclor, ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase și seducătoare, excelente dansatoare și cântărețe corale. Își poartă despletit părul lung și se îmbracă în veșminte vaporoase de mătase ori in, de obicei translucide; invizibile ziua, pot fi văzute noaptea, cu mari riscuri pentru observator. Deși în unele relatări apar cu aripi, pot zbura și prin levitație cu viteze fantastice (parcurgând „într-o noapte, nouă mări și nouă țări”), iar în alte legende călătoresc în trăsuri cu cai de foc.

Nu se poate stabili totuși o tipologie fermă, reprezentarea lor fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta. De exemplu, Dimitrie Cantemir le numea cu unul dintre epitetele lor cunoscute, Frumoasele, simplificându-le funcția mitologică la domeniul erotic și considerându-le „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii frumoși”.[3]

Nume și etimologie

Originea mitului ielelor rămâne incertă. Etimologiile speculate de mulți folcloriști sunt adesea ipotetice, întrucât „Iele” nu este un nume propriu nativ, ci un apelativ provenit din pronunția fonetică a pronumelui personal de persoana a treia plural, feminin: ele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele). Deoarece pronunțarea numelui lor de tagmă era considerată un tabu lingvistic capabil să le atragă mânia, folclorul a dezvoltat o serie de eufemisme și substituenți lexicali, clasificați de obicei în două mari categorii:

  • Epitete descriptive sau imparțiale: Iele, Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc.), Irodițe, Rusalii, Nagode, Vântoase;
  • Epitete flatante sau apotropaice (măgulitoare): Domnițe, Măiestre, Frumoase, Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului (sau ale câmpului), Șoimane, Mușate, Miluite, Albe.

Pentru a evita utilizarea numelui colectiv, straturile folclorului regional au înregistrat în mod excepțional și o serie de nume individuale atribuite acestor entități: Adela, Ana, Bugiana, Dumernica, Drăgăia, Foiofia, Lăcrămioara, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Liana, Magdalina, Oprișana, Oana, Ogrișteana, Păscuța, Roșia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Săndălina, Tiranda, Todosia, Trandafira.[4]

Note

  1. ↑ Colecția Vasile Alecsandri.
  2. ↑ Tradiție din Prahova, citată de Bogdan Petriceicu Hașdeu în Magnum Etymologicum Romaniae.
  3. ↑ Dimitrie Cantemir, Descripția Moldovei, III, 1.
  4. ↑ Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983, p. 254.

Vezi și

Legături externe

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Iele&oldid=17823455