Hispania

Hispania a fost numele roman dat Peninsulei Iberice. Sub Republica Romană, ea era împărțită în două provincii: Hispania Citerior și Hispania Ulterior. În perioada Imperiului Roman, sub Principat, Hispania Ulterior a fost împărțită în Baetica și Lusitania, iar Hispania Citerior a fost reorganizată sub numele Hispania Tarraconensis.

Începând cu Tetrarhia lui Dioclețian (293 e.n.), teritoriul Tarraconensis a fost împărțit și mai mult, creându-se provinciile Carthaginensis^⁠(d) și Gallaecia (denumită și Callaecia, denumire ce stă la originea actualei Galicia). Toate provinciile hispanice de pe continent, împreună cu Insulele Baleare și cu provincia nord-africană Mauretania Tingitana, au fost ulterior organizate în Diocesis Hispaniarum^⁠(d), guvernată de un vicarius^⁠(d).

Numele Hispania a fost utilizat și în perioada dominației vizigote. Toponimele actuale Spania și Hispaniola se trag și ele tot din Hispania.

Etimologie

Nu se cunoaște originea denumirii latinești Hispania. Dovezile pe care se bazează diferitele speculații constau doar în simple asemănări, care pot fi accidentale.

Fenicienii denumeau regiunea i-shphan-im, care ar putea însemna „țăra iepurilor sau a damanilor^⁠(d)", „țara metalelor”, „insula de nord”, sau „șesul”. Monedele romane bătute în regiune începând cu domnia lui Hadrian prezintă imaginea unei femei cu un iepure la picioare, iar Strabon îi spunea „țara iepurilor”. Isidor din Sevilla considera denumirea Hispania a fi de origine iberică^⁠(d) și o deriva din denumirea preromană a Sevillei, Hispalis. Ideea a fost reluată, de exemplu, de etimologul Eric Partridge^⁠(d) (în lucrarea sa Origini) care credea că este o aluzie puternică la un nume străvechi al țării *Hispa, probabil un radical iberic sau celtic al cărui înțeles s-a pierdut. Hispalis ar putea deriva și din Heliopolis (denumire grecească ce înseamnă „cetatea soarelui”). Ocazional, Hispania era denumită Hesperia ultima („țara cea mai de la apus”) de către autorii romani, întrucât numele Hesperia „țara de la apus” era deja folosită de greci cu referire la Peninsula Italică.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cărturarii iezuiți ca Larramendi și José Francisco de Isla^⁠(d) au făcut legătura între acest nume și cuvântul basc ezpain „buză”, dar și „graniță, margine”, adică cel mai îndepărtat loc.

În Antichitate și în Evul Mediu, textele literare derivă denumirea Hispania de la eroul eponim pe nume Hispan^⁠(d), menționat pentru prima oară în lucrările istoricului roman Gnaeus Pompeius Trogus, în secolul I î.e.n.

Ansamblul arheologic roman din Mérida^⁠(d) (Emerita Augusta), Extremadura, Spania.

Turnul roman al lui Hercule^⁠(d) este cel mai vechi far roman încă păstrat

Apeductul roman de la Segovia, Castilia, Spania.

Templul roman de la Évora^⁠(d) (Liberatias Iulia), Alentejo, Portugalia.

Hispania este termenul latin de la care se trage denumirea actuală Spania, iar cuvintele „spaniol” și „hispanic” sunt interșanjabile în funcție de context. Estoria de España („Istoria Spaniei”) scrisă la inițiativa lui Alfonso al X-lea al Castiliei El Sabio („cel Înțelept”), între 1260 și 1274, în timpul Reconquistei Spaniei, este probabil cea mai amplă istorie a Spaniei scrisă în castiliana veche și în care se folosesc cuvintele España („Spania”) și Españoles („spanioli”) cu referire la Hispania Medievală. Utilizarea latinescului Hispania, castilianului España, catalanului Espanya și vechiul franțuzesc Espaigne, printre altele, cu referire la Hispania romană sau vizigotă era frecvent de-a lungul Evului Mediu Târziu.

Un document datat 1292 menționează denumirile date de străini din Spania Medievală, ca Gracien d'Espaigne. Expresiile latinești care folosesc Hispania sau Hispaniae (adică omnes reges Hispaniae) au fost folosite adesea în Evul Mediu, iar limbile ibero-romanice ale Reconquistei folosesc versiunile de sorginte romanică alternativ. În Cronica lui Iacob I Llibre dels fets^⁠(d), scrisă între 1208 și 1276, există mai multe astfel de exemple. Granițele Spaniei moderne nu coincid cu cele ale provinciei romane Hispania și nici cu Regatul Vizigot, și ca urmare Spania medievală și cea modernă există în contexte separate.

Termenul latin Hispania, folosit adesea în timpul Antichității și Evului Mediu Timpuriu ca denumire geografică și politică, a continuat să fie utilizat în sens geografic și politic în Spania vizigotă, după cum arată expresia laus Hispaniae, „Laută Hispaniei”, pentru a descrie istoria popoarelor din Peninsula Iberică în Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum^⁠(d) a lui Isidor din Sevilla:

Tu, O Spanie, ești sfânta și veșnic fericita mamă a prinților și popoarelor, cea mai frumoasă din toate țările ce se întind departe din Apus până în India. Tu, pe drept, ești acum regina tuturor provinciilor, de la care vine lumina nu doar la apus, ci și la Răsărit. Tu ești cinstea și frumusețea sferei și prea ilustrei părți a Pământului ... Și de aceasta, demult, Roma de aur te dorea

În istoria modernă, termenii Spania și spaniol au devenit din ce în ce mai mult asociați strict cu Regatul Spaniei, deși acest proces a durat câteva secole. După unirea în secolul al XV-lea între Regatul Castiliei din centrul peninsulei și Regatul Aragonului din est, sub regii catolici în 1492, doar Navarra și Portugalia mai rămâneau pentru a unifica întreaga peninsulă sub o singură monarhie^⁠(d). Navarra a urmat și ea la scurt timp în 1512, iar Portugalia, după peste 400 de ani de existență ca țară independentă, în 1580. În această perioadă, conceptul de Spania rămăsese neschimbat. Abia după restaurarea independenței Portugaliei în 1640, conceptul de Spania a început să își modifice înțelesul, și să se refere la toată peninsula cu excepția Portugaliei.

Limbile

Hartă lingvistică ce prezintă variațiile lingvistice ale Peninsulei Iberice pe la 200 î.e.n. (la sfârșitul celui de al Doilea Război Punic).

Latina a fost limba oficială a Hispaniei sub romani, care a durat 600 de ani. După căderea Romei și invazia vizigoților și suebilor germanici, latina era vorbită de aproape întreaga populație, dar în forma ei denumită latina vulgară, iar modificările regionale care au condus la apariția limbilor ibero-romanice moderne deja începuseră.

Istorie

Context

Peninsula Iberică fusese locuită de multă vreme, mai întâi de către primii hominizi, ca Homo erectus, Homo heidelbergensis și Homo antecessor. În paleolitic, neanderthalienii au pătruns în Peninsulă și s-au refugiat în cele din urmă din calea migrației omului modern. În mileniul al XL-ea î.e.n., în timpul Paleoliticului târziu și al ultimei ere glaciare^⁠(d), a avut loc prima mare colonizare a Europei de către omul modern. Aceștia erau vânători-culegători nomazi proveniți din stepele Asiei Centrale. La apogeul ultimei ere glaciare, prin mileniul al XXX-lea î.e.n., acești oameni moderni s-au refugiat în Europa de Sud, inclusiv în Peninsula Iberică, după ce s-au retras din Sudul Franței^⁠(d). În mileniile care au urmat, neanderthalienii au dispărut și au înflorit culturile oamenilor moderni, producând artă preistorică cum ar fi cea găsită în Peștera L'Arbreda și în valea Côa^⁠(d).

În mezolitic, începând cu mileniul al X-lea î.e.n., a avut loc Oscilația Allerød^⁠(d). o deglaciațiune^⁠(d) interstadială care a ameliorat condițiile dure ale Erei Glaciare. Populațiile ce se adăpostiseră în Peninsula Iberică (urmașii oamenilor de Cro-Magnon) au migrat și au recolonizat întreaga Europă de Vest. În această perioadă, se observă cultura Azilian^⁠(d) în Sudul Franței^⁠(d) și în nordul Peninsulei Iberice (la gurile râului Douro), precum și cultura Muge în valea Tagus.

Neoliticul a adus schimbări ale peisajului uman în Peninsula Iberică (începând cu mileniul al V-lea î.e.n.), prin dezvoltarea agriculturii și începuturile Culturii Megalitice Europene. Aceasta s-a răspândit în întreaga Europă și a avut unul din cele mai vechi și mai mari centre pe teritoriul Portugaliei moderne.

În mileniul I î.e.n., în Epoca Bronzului, a avut loc primul val de migrație a populațiilor vorbitoare de limbi indo-europene. Acestea au fost urmate mai târziu (secolele al VII-lea și al V-lea î.e.n.) de alții, care pot fi identificați drept celți. În cele din urmă, în sudul peninsulei s-au dezvoltat culturi urbane, ca Tartessos, influențată de colonizarea feniciană a coastei Mediteraneene a peninsulei, cu multă concurență din partea colonizării grecești. Aceste două procese au definit peisajul cultural al Peninsulei – cel mediteranean spre sud-est, și cel continental spre nord-vest.

Cucerirea romană

Hispania sub domnia lui Caesar Augustus după Războaiele Cantabrice în 29 î.e.n.

Armatele romane au invadat Peninsula Iberică în 218 î.e.n. și au folosit-o drept teren de pregătire a ofițerilor și de încercare pentru tactici în campanii împotriva cartaginezilor^⁠(d), iberilor^⁠(d), lusitanilor^⁠(d), galecilor și altor celți. Abia în 19 î.e.n., împăratul roman Augustus (domnie între 27 î.e.n.–14 e.n.) a reușit să definitiveze cucerirea. Până atunci, cea mai mare parte a Hispaniei rămăsese autonomă.

În unele regiuni, unde există referiri la togati, romanizarea s-a desfășurat rapid după anii lui Augustus, iar Hispania a fost împărțită în trei provincii guvernate separat, apoi, după secolul al IV-lea, în nouă provincii. Cel mai important, Hispania a fost vreme de 500 de ani, parte a unui imperiu cosmopolit de anvergură mondială, căruia îi confereau coeziune dreptul, limba, și drumurile romane. Dar și impactul Hispaniei asupra cuceritorilor a fost unul substanțial. Cezar scria că soldații Legiunii a II-a se hispanizaseră, și se considerau hispanici.

Dominația romană

O parte a populației peninsulei a fost primită în clasa aristocratică romană și a participat la guvernarea Hispaniei și Imperiului Roman, deși exista o clasă aristocratică autohtonă care domina fiecare trib local. Latifundiile, marile moșii controlate de aristocrație, s-au suprapus peste sistemul iberic de proprietate funciară deja existent.

Romanii au îmbunătățit orașele existente, ca Lisabona (Olissipo) și Tarragona (Tarraco), au întemeiat Zaragoza (Caesaraugusta^⁠(d)), Mérida (Augusta Emerita), și Valencia (Valentia), în timp ce orașele băștinașilor au fost reduse la stadiul de sat. Economia peninsulei s-a extins sub tutelaj roman. Hispania a slujit drept grânar și mare sursă de metale pentru piața romană, din porturile ei exportându-se aur, staniu, argint, plumb, lână, grâu, ulei de măsline, vin, pește, și garum. Producția agricolă a crescut prin introducerea proiectelor de irigație, dintre care unele se mai folosesc și astăzi. Populațiile iberice romanizate și urmașii soldaților și coloniștilor romani născuți acolo ajunseseră în secolul I la statutul de cetățeni romani. Dinarii iberici, denumiți și argentum oscense de către soldații romani, au circulat până în secolul I î.e.n., după care au fost înlocuiți de monede romane.

Hispania a fost împărțită în 197 î.e.n. în două provincii , fiecare condusă de un pretor: Hispania Citerior („Hispania de Aproape”) și Hispania Ulterior („Hispania de Departe”). Lungile războaie de cucerire au durat două secole, și abia în vremea lui Augustus a reușit Roma să controleze Hispania Ulterior. Hispania a fost apoi împărțită în trei provincii în secolul I î.e.n.. În perioada imperială, trei împărați romani s-au născut în Hispania: Traian (98–117), Hadrian (117–138), și Theodosius (379–395).

În secolul al IV-lea, Latinius Pacatus Drepanius^⁠(d), un orator gal, și-a dedicat parte a muncii sale descrierii geografiei, climei și locuitorilor peninsulei, scriind:

Această Hispanie produce soldați aprigi, foarte pricepuți căpitani, vorbitori prolifici, barzi străluciți. Este o mamă a juzilor și principilor; i-a dat Imperiului pe Traian, Hadrian, și Theodosius.

Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I, și a devenit popular în orașe prin secolul al II-lea. În zonele rurale el a înaintat însă greu, abia la sfârșitul secolului al IV-lea, într-o vreme când creștinismul devenise religia oficială a Imperiului Roman. În Hispania au apărut unele secte eretice^⁠(d), cea mai cunoscută fiind priscilianismul, dar per total episcopii locali au rămas subordonați Papei. Cei care aveau și statut civil și statut ecleziastic per la sfârșitul perioadei imperiale au continuat să-și exercite autoritatea pentru menținerea ordinii după ce guvernele civile de aici s-au destrămat în secolul al V-lea. Sfatul Episcopilor a devenit un important instrument de stabilitate în timpul dominației vizigoților. Ultimele vestigii ale dominației romane occidentale clasice au luat sfârșit în 472.

Peninsula Iberică (530–570 e.n.)

Peninsula Iberică în anul 560 e.n.

Disoluția Spaniei Romane a venit ca urmare a trecerii Rinului^⁠(d) în 406 de către patru triburi. După trei ani de prăduire și jefuire itinerantă prin Galia nordică și vestică, triburile germanice ale burilor^⁠(d), suebilor și vandalilor, împreună cu sarmații alani au pătruns în Peninsula Iberică în septembrie sau octombrie 409 la cererea uzurpatorului roman Gerontius^⁠(d). Suebii au întemeiat în Gallaecia, Galicia și nordul Portugaliei de astăzi, un regat. Aliații alanilor, vandalii hasdingi, și-au întemeiat și ei un regat în altă parte a Gallaeciei. Alanii au întemeiat un regat în Lusitania – astăzi Alentejo și Algarvele din Portugalia. Vandalii silingi au ocupat pentru scurt timp părți ale sudului peninsulei, în provincia Baetica.

Într-un efort de a recupera controlul asupra regiunii, împăratul roman apusean, Honorius (r. 395–423), le-a promis vizigoților un teritoriu din sud-vestul Galiei dacă îi distrug pe invadatorii din Spania. Ei au trecut la fapte și aproape i-au eradicat pe silingi și pe alani. Cei rămași s-au alăturat vandalilor asdingi care se stabiliseră primii în nord-vest cu suebii, dar în sud către Baetica. Nu se știe de ce vizigoții au fost rechemați de patricianul Constantius (care s-a căsătorit în 418 cu sora lui Honorius, care fusese căsătorită pentru scurt timp cu regele vizigot Ataulf). Vizigoții, împreună cu rămășițele celor două triburi care li se alăturaseră, și cu suebii erau limitați la o zonă restrânsă din nord-vestul peninsulei. Se poate ca dioceza să fi fost reînființată, cu capitala la Mérida, în 418. Tentativa romanilor, sub generalul Castorius, de a-i disloca pe vandali din Cordoba a eșuat în 422.

Vandalii și alanii au trecut în Africa de Nord în 429, eveniment considerat a fi jucat un rol decisiv în grăbirea declinului Imperiului Roman de Apus. Plecarea lor le-a permis însă romanilor să recupereze 90% din teritoriul Peninsulei Iberice până în 439. După plecarea vandalilor, au mai rămas doar suebii într-un colț nordic al peninsulei. Dominația romană care supraviețuise în sfertul estic a fost restaurată asupra celei mai mari părți a Peninsulei Iberice până când suebii au ocupat Mérida în 439, moment ce a coincis cu ocuparea Carthaginei^⁠(d) de către vandali în același an. Roma a făcut câteva tentative de a restaura controlul, în 446 și 458. Succesul lor a fost doar temporar.

După moartea împăratului Majorian în 461, autoritatea romană s-a risipit, cu excepția regiunii Tarraconensis din sfertul nord-estic al peninsulei. Vizigoții, un popor germanic, al căror regat se afla în sud-vestul Galiei, a cucerit provincia când au ocupat Tarragona în 472. Ei au restrâns și teritoriul controlat de suebi, care până atunci dominaseră cea mai marte parte a regiunii până în Galicia și în nordul Portugaliei. În 484, vizigoții și-au stabilit capitala regatului lor la Toledo. Regii vizigoți succesivi au dominat Hispania ca patricieni, deținători de autorizație imperială de a guverna în numele împăratului roman. În 585, vizigoții au cucerit Regatul Sueb al Galiciei^⁠(d), și astfel au ajuns să controleze aproape întreaga Hispanie.

După un secol, profitând de o luptă pentru tron între regii vizigoți Agila^⁠(d) și Athanagild^⁠(d), împăratul bizantin Iustinian I a trimis o armată sub comanda lui Liberius^⁠(d) să recucerească peninsula de la vizigoți. Această vremelnică recucerire a recuperat doar o mică fâșie de teritoriu de-a lungul coastei Mediteranei, corespunzând aproximativ fostei provincii Baetica, denumită <i>Spania</i>.

Sub vizigoți, cultura nu s-a dezvoltat la fel de mult ca în timpul dominației romane, când obiectivul educației superioare era de a-i pregăti pe bărbați să își ia locul în administrația municipală și imperială. După prăbușirea suprastructurii administrative imperiale de deasupra nivelului provincial (care și el era practic muribund), misiunea de păstrare a educației formale și a guvernării a trecut în mâinile Bisericii, din cele ale clasei educate de aristocrați și nobili. Clerul a devenit, în cea mai mare parte, sursa principală de personal calificat să gestioneze administrația superioară în concert cu localnicii mai puternici care au dislocat treptat fostele consilii orășenești. Ca peste tot în Europa medievală timpurie, biserica din Hispania a devenit cea mai coezivă instituție a societății. Vizigoții sunt și cei care au introdus creștinismul în Peninsula Iberică; cea mai veche reprezentare a lui Isus în arta religioasă spaniolă se poate găsi într-un schit vizigot, Santa Maria de Lara^⁠(d). Creștinismul întrupa și continuitatea ordinii romane. Hispano-romanii autohtoni au continuat să conducă administrația civilă, iar limba latină a continuat să fie limba guvernării și comerțului și sub vizigoți.

Religia a fost cea mai persistentă sursă de fricțiuni între băștinașii hispano-romani calcedonieni (catolici) și conducătorii lor vizigoți arieni, pe care primii îi considerau eretici. Uneori, aceste tensiuni favorizau rebeliunea deschisă, facțiunile cele mai recalcitrante din rândul aristocrației vizigote exploatându-le pentru a slăbi monarhia. În 589, Recared^⁠(d), un conducător vizigot, a renunțat la arianism în fața Conciliului Episcopilor de la Toledo și a acceptat creștinismul calcedonian (Biserica Catolică), asigurându-și astfel o alianță între monarhia vizigotă și hispano-romanii autohtoni. Aveau să mai fie cazuri în istoria peninsulei când unitatea politică va fi căutată prin unitate religioasă.

La Toledo a fost introdus ceremonialul aulic – inspirat de la Constantinopol – care proclama suveranitatea imperială și unitatea statului vizigot. Chiar și așa, războaiele civile, asasinatele regilor, și uzurpările erau la ordinea zilei, iar căpeteniile militare și marii proprietari de pământuri își asumau puteri discreționare. Rivalitățile familiale transgeneraționale au persistat fără a fi ținute în frâu. Vizigoții dobândiseră și cultivaseră aparatul roman de stat, dar nu și capacitatea de a-l face să funcționeze în avantajul lor. În absența unui sistem ereditar bine definit de succesiune la tron, facțiunile rivale au încurajat intervențiile străine ale grecilor, francilor și, în cele din urmă, musulmanilor în disputele interne și în alegerile regale.

Conform lui Isidor din Sevilla, odată cu dominația vizigotă a Iberiei a început ideea unei unități peninsulare, și s-a vorbit pentru prima dată despre Mama Hispania. Până astăzi, denumirea Hispania se aplică tuturor teritoriilor peninsulei. în Historia Gothorum^⁠(d), vizigotul Suinthila^⁠(d) apare ca primul monarh sub a cărui domnie, Hispania este văzută ca popor gotic.

Împărțiri administrative

Hispania Ulterior și Citerior

În primele faze de romanizare, peninsula a fost împărțită în două provincii administrateive de către romani. Cea mai apropiată de Roma era numită Citerior, iar cea mai îndepărtată – Ulterior. Granița dintre cele două era o linie sinuoasă care ducea din Cartago Nova (astăzi Cartagena) la Marea Cantabrică^⁠(d).

• Hispania Ulterior (compusă din ce este astăzi Andaluzia, Portugalia, Extremadura, León, o mare parte din fosta Castilla la Vieja^⁠(d), Galicia, Asturiile, și Țara Bascilor);
• Hispania Citerior (compusă din partea de est a fostei Castilla la Vieja, și din ce este astăzi Aragon, Valencia, Catalonia, și o mare parte din fosta Castilla la Nueva^⁠(d)).

Organizarea administrativă a Hispaniei în Baetica, Lusitania și Hispania Citerior

În 27 î.e.n., generalul și omul politic Marcus Vipsanius Agrippa a împărțit Hispania în trei părți:

• Baetica (prin împărțirea Hispaniei Ulterior, aproximativ actuala Andaluzie);
• Lusitania (prin împărțirea Hispaniei Ulterior, inclusiv Gallaecia și Asturiile);
• Hispania Citerior (atașând Cantabria și Țara Bascilor).

Împărțirea administrativă a Hispaniei de către Augustus în 27 î.e.n.

În același an, împăratul Augustus a făcut o nouă împărțire, configurând provinciile astfel:

• Provincia Hispania Ulterior Baetica (sau Hispania Baetica), cu capitala la Corduba (astăzi Córdoba). Cuprindea ceva mai puțin teritoriu decât Andaluzia de astăzi—întrucât actuala Almería și o mare parte din ce este astăzi Granada și Jaén au fost lăsate în afară—plus zona sudică din Badajozul de astăzi. Râul Anas sau Annas (Guadiana, de la Wadi-Anas) despărțea Hispania Baetica de Lusitania.
• Provincia Hispania Ulterior Lusitania (Lusitania), cu capitala la Emerita Augusta^⁠(d) (astăzi Mérida) și fără Gallaecia și Asturiile.
• Provincia Hispania Citerior (sau Tarraconensis), cu capitala la Tarraco (Tarragona). După ce a dobândit o importanță maximă, această provincie a căpătat numele simplu de Tarraconensis și cuprindea Gallaecia (Galicia de astăzi și nordul Portugaliei) și Asturiile.

În secolul al III-lea era o altă împărțire, datorată împăratului Caracalla. Ea a durat foarte puțin timp. El împărțise Hispania Citerior din nou în două, creând noile provincii Provincia Hispania Nova Citerior și Asturiae-Calleciae. În anul 238, provincia unificată Tarraconensis sau Hispania Citerior a fost restabilită.

Tot în secolul al III-lea, sub împărații soldați, Hispania Nova (colțul nord-vestic al Spaniei) a fost separat de Tarraconensis, ca o provincie mică, dar care găzduia singura legiune permanentă din Hispania, Legio VII Gemina^⁠(d).

Dioceza Hispania după anul 293, cu centrele mitropolitane eclesiastice și cu diocezele sufragane.

După reforma Tetrarhiei lui Diocletian din 293 e.n., noua Dioceză Hispania^⁠(d) a devenit una din cele patru dioceze—guvernate de un vicarius—a prefecturii pretoriene a Galiei^⁠(d) (care cuprindea și provinciile Galia, Germania și Britannia), după desființarea tetrarhilor imperiali sub împăratul apusean (de la Roma, și mai târziu Ravenna). Dioceza, cu capitala la Emerita Augusta (astăzi Mérida), cuprindea:

• Baetica (sub un guvernator denumit consularis^⁠(d));
• Gallaecia (sub un guvernator denumit consularis);
• Lusitania (sub un guvernator denumit consularis);
• Carthaginiensis (sub un praeses^⁠(d));
• Tarraconensis (sub un praeses);
• Insulae Baleares^⁠(d) (detașată de Tarraconensis sub domnia lui Diocletian);
• Mauretania Tingitana (în Africa de Nord).

Economia

Înainte de Războaiele Punice, Hispania era un teritoriu cu multe bogății minerale și agricole neexploatate, limitată de economia primitivă de subzistență a popoarelor băștinașe, cu excepția câtorva puncte comerciale aflate de-a lungul Mediteranei. Ocupația cartagineză și apoi romană au dus la exploatarea abundentelor zăcăminte de argint și a dezvoltat Hispania într-o economie complexă. Printre bunurile produse în Hispania și transportate în restul Imperiului se numărau mai multe metale, măsline, ulei din Baetica, pește sărat și garum, precum și vinul. Mineritul aurului a fost cea mai importantă activitate în părțile nord-vestice ale peninsulei. Această activitate este atestată prin siturile arheologice ca cele de la Las Médulas^⁠(d) (Spania) și Casais (Ponte de Lima^⁠(d), Portugalia).

Clima

Precipitațiile au fost neobișnuit de abundente în timpul așa-numitei perioade umede ibero-romane. Spania romană a trecut prin trei faze: cel mai umed interval între 550–190 î.e.n., un interval arid între 190 î.e.n.–150 e.n. și o altă perioadă umedă între 150–350. În 134 î.e.n., armata lui Scipio Aemilianus din Spania a trebuit să mărșăluiască pe timp de noapte din cauza căldurii extreme, când o parte din cai și catâri i-au murit de sete (deși anterior, în 181 î.e.n., ploile abundente de primăvară i-au împiedicat pe celtiberi să scape de asediul roman al Contrebiei). De-a lungul secolului al II-lea e.n., temperaturile calde au dominat mai ales zona montană de-a lungul coastei nordice, punctate de perioade de răcire între c. 155 și 180. După circa 200, temperaturile au fluctuat, tinzând spre o răcire.

Bibliografie

Surse moderne, în spaniolă și portugheză

• Alarcão, Jorge, O Domínio Romano em Portugal, Publicações Europa-América, 1988. (în portugheză)
• Altamira y Crevea, Rafael Historia de España y de la civilización española. Tomo I. Barcelona, 1900. Altamira era profesor la Universitatea din Oviedo, membru al Academiei Regale de Istorie, al Societății Geografice din Lisabona^⁠(d) și al institutului din Coimbra. (în spaniolă)
• Bosch Gimpera, Pedro; Aguado Bleye, Pedro; și Ferrandis, José. Historia de España. España romana, I, creată sub îndrumarea lui Ramón Menéndez Pidal. Editorial Espasa-Calpe S.A., Madrid 1935. (în spaniolă)
• Camón Aznar, José, Las artes y los pueblos de la España primitiva. Editorial Espasa Calpe, S.A. Madrid, 1954. Camón era profesor la Universitatea din Madrid. (în spaniolă)
• García y Bellido, Antonio, España y los españoles hace dos mil años (según la Geografía de Estrabón). Colección Austral de Espasa Calpe S.A., Madrid 1945 (1st ed. 8-XI-1945). García y Bellido era arheolog și profesor la Universitatea din Madrid. (în spaniolă)
• Mattoso, José (dir.), História de Portugal. Primeiro Volume: Antes de Portugal, Lisboa, Círculo de Leitores, 1992. (in Portuguese)
• Melón, Amando, Geografía histórica española Editorial Volvntad, S.A., Tomo primero, Vol. I Serie E. Madrid 1928. Melón era membru al Societății Geografice Regale din Madrid și profesor de geografie la Universitățile din Valladolid și Madrid. (în spaniolă)
• Pellón, José R., Diccionario Espasa Íberos. Espasa Calpe S.A. Madrid 2001. (în spaniolă)
• Urbieto Arteta, Antonio, Historia ilustrada de España, Volumen II. Editorial Debate, Madrid 1994. (în spaniolă)
• El Housin Helal Ouriachen, 2009, La ciudad bética durante la Antigüedad Tardía. Persistencias y mutaciones locales en relación con la realidad urbana del Mediterraneo y del Atlántico, Tesis doctoral, Universidad de Granada, Granada.

Surse clasice

• Notitia dignitatum (c. AD 400; o ediție online este Notitia Dignitatum: text - IntraText CT)

• Strabon, Geographiká. Cartea III, Iberia, scrisă între anii 29 și 7 î.e.n. și actualizată în 18 e.n. Cea mai prestigioasă și utilizată ediție este cea a lui Karl Müller^⁠(d), publicată la Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea, un volum, cu 2 coloane, greacă și latină. Cea mai reputată traducere în franceză îi aparține lui Tardieu, París 1886. Cea mai reputată traducere în engleză (cu text în greacă) este H.L. Jones, vol. I–VIII, Londra 1917ff., ND Londra 1931ff.
• Ptolemeu (astronom grec al secolului al II-lea) Geographiké Hyphaégesis, îngrumar geografic.
• Pacatus^⁠(d) (retorician gal) a îndrumat un panegiric^⁠(d) despre Hispania dedicat împăratului Teodosius I în 389, și l-a citit în Senat.
• Paulus Orosius (390–418) istoric, adept al Sfântului Augustin și autor al lucrării Historiae adversus paganos, prima istorie universală^⁠(d) creștină, și al ghidului istoric Hispania Universa, tradus în anglo-saxonă de Alfred cel Mare și în arabă de Abd-ar-Rahman al III-lea.
• Lucius Anneus Florus (între secolele I și al II-lea). Compendiu de istorie romană și Epitom al istoriei lui Titus Livius. Textele relevante ale lui Livius s-au pierdut, dar pot fi citite prin intermediul lui Florus.
• Trogus Pompeius, posibil un gal cu cetățenie romană. Historia universal scrisă în latină pe vremea lui Augustus Caesar.
• Titus Livius (59 î.e.n.–17 î.e.n.). Ab urbe condita, Cartea CXLII din lucrările lui Livius care s-au păstrat.

Lectură suplimentară

• Abad Casal, Lorenzo, Simon Keay, și Sebastián F. Ramallo Asensio, eds. 2006. Early Roman Towns in Hispania Tarraconensis. Portsmouth, RI: Journal of Roman Archaeology.
• Bowes, Kim, și Michael Kulikowski, eds. și trad. 2005. Hispania in Late Antiquity: Current Perspectives. Medieval and Early Modern Iberian World 24. Leiden, The Netherlands, and Boston: Brill.
• Curchin, Leonard A. 1991. Roman Spain: Conquest and Assimilation. London and New York: Routledge.
• Curchin, Leonard A. 2003. The Romanization of Central Spain: Complexity, Diversity, and Change in a Provincial Hinterland. Routledge Classical Monographs. London and New York: Routledge.
• Jesús Bermejo Tirado and Ignasi Grau Mira, ed. (2022). The Archaeology of Peasantry in Roman Spain (în engleză). De Gruyter. ISBN 978-3-11-075741-5. 
• Keay, Simon J. 2001. "Romanization and the Hispaniae." În Italy and the West: Comparative Issues in Romanization. Editată de Simon Keay și Nicola Terrenato, 117–144. Oxford: Oxford Univ. Press.
• Keay, Simon, ed. 1998. The Archaeology of Early Roman Baetica. Portsmouth, RI: Journal of Roman Archaeology
• Kulikowski, Michael. 2004. Late Roman Spain and its Cities. Ancient Society and History. Baltimore: Johns Hopkins Univ. Press.
• Lowe, Benedict. 2009. Roman Iberia: Economy, Society and Culture. Londra: Duckworth.
• Mierse, William E. 1999. Temples and Towns of Roman Iberia: The Social and Architectural Dynamics of Sanctuary Designs from the Third century B.C. to the Third century A.D. Berkeley: Univ. of California Press.
• Richardson, J. S. 1996. The Romans in Spain. History of Spain. Oxford: Blackwell.