Casa de Valois-Burgundia

Blazonul ducilor Burgundia, Filip cel Bun și Carol Temerarul (în Scheibler Armorial)

Casa de Valois-Burgundia (în franceză la maison de Valois-Bourgogne) este o ramură cadetă a Casei de Valois, apărută în 1363 când regele Ioan al II-lea al Franței a acordat Ducatul Burgundia fiului său, Filip al II-lea. Este adesea denumită „a doua casă a Burgundiei” pentru a o deosebi de Casa Capețiană a Burgundiei, descendentă din Robert I al Burgundiei (1011–1076).

În Evul Mediu târziu Casa de Valois-Burgundia a unit sub stăpânirea sa numeroase teritorii de ambele părți ale graniței franco-germane. Unii duci ai Burgundiei s-au numărat printre cei mai puternici principi din Europa. Deși ducii Burgundiei datorau loialitate feudală regelui Franței (pentru partea vestică) și împăratului romano-german (pentru partea estică), ei au acționat de facto ca principi independenți. Totuși, încercarea lor de a crea un regat independent a eșuat odată cu moartea lui Carol Temerarul în 1477, ultimul duce al Burgundiei din Casa de Valois. În 1482, la moartea fiicei sale, Maria, singura sa moștenitoare, linia genealogică s-a stins. Posesiunile au revenit Casei de Habsburg ca urmare a căsătoriei Mariei de Burgundia cu Maximilian I de Habsburg.

Istorie

Cele trei ramuri ale Casei de Burgundia după moartea lui Filip al II-lea în 1404: Burgundia, Brabantul și Nevers.

În 1363 ducele Filip al II-lea a primit Burgundia de la tatăl său, regele Ioan al II-lea al Franței. Prin moștenire, respectiv prin cumpărare, regele Ioan al II-lea dobândise comitatele Franche-Comté și Flandra. Filip cel Bun, nepotul ducelui Filip al II-lea de Burgundia, a reușit să își însușească până în 1433 posesiunile Casei de Wittelsbach situate pe Rinul de Jos (provincie Olanda, comitatul Hainaut și provincia Zeelanda) și posesiunile Casei de Luxemburg, care se stinsese în 1438 (Luxemburg, Limburg și Brabant). După ce Filip cel Bun s-a alăturat partidei engleze din dinastia franceză (vezi Războiul de 100 de Ani) prin Tratatul de la Troyes din 1420, el a putut ducă o politică independentă: tatăl său, Ioan cel Neînfricat, conducătorul burgunzilor, încercase fără succes să preia puterea în Franța, dar întâmpinase rezistența armagnacilor. Prin Tratatul de la Arras din 1435, Filip cel Bun a dobândit Picardia, iar dependența sa feudală față de Franța a luat sfârșit, Burgundia devenind suverană (temporar), iar ducele căpătând importanță europeană. Cu toate acestea, conflictul cu familia Valois a persistat în ciuda reconcilierii formale cu regele Carol al VII-lea al Franței.

Sfera de influență a Casei de Burgundia în timpul lui Carol cel Temerar până în 1477

Fiul lui Filip cel Bun, Carol Temerarul, considerat de contemporanii săi „cavalerul ideal”, s-a implicat constant în bătălii. După primirea în gaj a Austriei Anterioare de la arhiducele Sigismund al Austriei în 1469 și dobândirea provinciei Ghelderland în 1473, teritoriul Burgundiei a atins dimensiunile maxime. Carol Temerarul a negociat cu împăratul Frederic al III-lea crearea Regatului Burgundiei. Împăratul a cerut în schimb mâna fiicei lui Carol, Maria, pentru fiul său, Maximilian. După eșecul asediului orașului Neuss în 1474, Carol Temerarul a fost nevoit să-și dea acordul pentru această căsătorie (care a avut loc abia după moartea sa prematură).

Următorul obiectiv al lui Carol a fost unificarea teritoriilor burgunde (separate fizic), Burgundia propriu-zisă și comitatul Franche-Comté, cu teritoriile Țărilor de Jos de astăzi. În 1475 el a încercat să creeze o legătură terestră între aceste teritorii prin cucerirea Ducatului Lorena, ceea ce l-a adus în conflict cu Confederația Elvețiană având ca urmare Războaiele burgunde. În 1477 Carol a murit în Bătălia de la Nancy. Odată cu el, a dispărut Casa de Burgundia la fel de brusc pe cât apăruse - o soartă care amintește de cea a Casei de Luxemburg, ambele fiind succedate de Habsburgi. Prin căsătoria lui Maximilian cu Maria de Burgundia, acesta a putut revendica moștenirea pentru fiul lor, Filip cel Frumos. Maximilian I l-a învins pe regele Ludovic al XI-lea al Franței în Bătălia de la Guinegatte în 1479, dar Franța a intrat tpotuși în posesia Burgundiei propriu-zise și a Picardiei. Drept urmare, capitala, Dijon, fiind în stăpânirea Franței, reședința curții burgunde a fost mutată la Bruxelles. Datorită moștenirii Burgundiei, Casa de Habsburg a fost cunoscută și sub numele de Casa Austriei și Burgundiei. Conflictul perpetuu cu Franța avea să dureze până în 1756.

La curtea burgundă din Dijon, cultura cavalerilor a cunoscut un zenit târziu. Ceremonialul curții burgunde (adus în Spania de Habsburgi și numit ulterior „ceremonialul curții spaniole”) a rămas în secolele următoare un model pentru toate curțile princiare absolutiste. În Flandra, arta a cunoscut o epocă de aur, în special în pictură, unde frații van Eyck și Rogier van der Weyden au deschis drumuri complet noi.

Însemnele regale ale ducilor și ale Ordinului Lânii de Aur, fondat de Filip cel Bun în 1430, sunt păstrate în tezaurul din Palatul Hofburg din Viena.

Stema

Steagul Ducilor de Burgundia, încă din timpul lui Filip cel Bun, îmbina stemele celor mai importante stăpâniri din linia principală a Casei de Valois-Burgundia.

Stemele diferiților membri ai liniei principale a Casei de Burgundia îmbinau diferitele titluri deținute. Începând de la Filip al II-lea, supranumit cel Îndrăzneț, toate stemele au conținut următoarele elemente:

• flori de crin aurii pe fond albastru (stema prinților regali Franței din Casa de Valois), mărginită de o bandă cu dungi roșii și albe, prin care Burgundia, ca ramură cadetă, se diferenția de linia regală; de asemenea, pentru scurt timp această stemă a fost folosită de familie ca purtători ai titlului de Conți de Tours;

• stema liniei principale a ducilor de Burgundia: dungi diagonale aurii și albastre, de la stânga sus spre dreapta jos, mărginite de o bandă roșie.

Următoarele steme au fost adăugate după diverse posesiuni moștenite:

• stema Ducatului Limburg: un leu roșu pe fond argintiu;

• stema Ducatului Brabant: un leu auriu pe fond negru;

• stema Comitatului Flandra: un leu negru pe fond auriu.

Provinciile Franței în 1477 -teritoriile burgunde, reprezentate cu galben, sunt traversate de granița dintre Regatul Franței și Sfântul Imperiu Roman (linia roșie).

Ramura Burgundia-Brabant a folosit și ea stema lui Filip cel Îndrăzneț în stema sa mai mulți crini aurii pe fond albastru, mărginiți de o bandă cu dungi roșii și albe, dar a combinat-o cu stemele ducatelor Limburg (un leu roșu pe fond argintiu) și Brabant (un leu auriu pe fundal negru).

Ramura Burgundia-Nevers a inclus, de asemenea, în stema sa stema lui Filip cel Îndrăzneț (flori de crin aurii pe fond albastru), mărginite de o bandă cu dungi roșii și albe, dar a îmbinat-o cu stema Flandrei (Comitatul Nevers provenind din moștenirea Margaretei de Flandra) un leu negru pe fond auriu, și mai târziu și cu stema Comitatului Artois, flori de crin aurii pe câmp albastru, în fața cărora se afla o lambă roșie cu trei castele de aur pe fiecare dintre cele trei vârfuri, și a Comitatului Rethel, trei greble de aur pe fond roșu.

Duci de Burgundia

Ducii de Burgundia din Casa de Valois-Burgundia au fost:

• 
  Filip cel Îndrăzneț (1363–1404)
• 
  Ioan cel Neînfricat (1404–1419)
• 
  Filip cel Bun (1419–1467)
• 
  Carol Temerarul (1467–1477)
• 
  Maria de Burgundia (1477–1482)

Bibliografie

• Hermann Kamp: Burgund. Geschichte und Kultur, Editura C.H. Beck, München, 2020, ISBN: 978-3406743320.
• Wim Blockmans, Walter Prevenier: The Promised Lands. The Low Countries Under Burgundian Rule, 1369-1530, Editura University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1999.
• Joseph Calmette: Die großen Herzöge von Burgund, Editura Callwey, München, 1963.
• Johan Huizinga: Herbst des Mittelalters. Studien über Lebens- und Geistesformen des 14. und 15. Jahrhunderts in Frankreich und in den Niederlanden. (Kröners Taschenausgabe. vol. 204), Editura Kröner, Stuttgart, 2006, ISBN: 3-520-20412-6.
• Walter Prevenier, Wim Blockmans: Die burgundischen Niederlande, Editura Acta Humaniora, VCH, Weinheim, 1986, ISBN: 3-527-17557-1.
• Harm von Seggern: Geschichte der Burgundischen Niederlande, Editura Kohlhammer, Stuttgart, 2018.
• Richard Vaughan: Philip the Bold, Editura Longman, London 1962; The Boydell Press, Woodbridge, 2002.
• Richard Vaughan: John the Fearless, Editura Longman, London 1966; The Boydell Press, Woodbridge, 2002.
• Richard Vaughan: Philip the Good, Editura Longman, London 1970; The Boydell Press, Woodbridge, 2002.
• Richard Vaughan: Charles the Bol, Editura Longman, London 1973; The Boydell Press, Woodbridge, 2002.
• Richard Vaughan: Valois Burgundy, Editura Lane, London, 1975, ISBN: 0-7139-0924-2.