Ulici
Ulicii au fost un trib al slavilor de est care a locuit în ținuturile de-a lungul cursurilor inferioare ale Niprului și Bugului de Sud în secolele al VIII-lea – al X-lea. În secolul al IX-lea, acest trib era format din 318 comunități.[1]
Etnonim
[modificare | modificare sursă]Numele tribului ulicilor este interpretat clar din cuvântul protoslav *l'utitji „feroci, răi, cruzi”. Numele wilzi/wulzi era numele „de război” al tribului și însemna „lupii” (*vъlci/*vъlci). Se pare că acest nume este de origine totemică. Toate aceste etnonime subliniază curajul și natura războinică a tribului, chiar până la punctul de ferocitate și cruzime.
Zona de așezare
[modificare | modificare sursă]Inițial, ulicii locuiau de-a lungul malurilor râului Nipru, la sud de Kiev, dar cronica menționează migrarea lor către cursurile inferioare ale Bugului și Nistrului. Cronica vremurilor trecute afirmă că „ ...ulicii și tiverții s-au așezat de-a lungul Nistrului și s-au stabilit lângă Dunăre. Erau mulți; s-au așezat de-a lungul Nistrului până la mare, iar orașele lor există până în ziua de azi...”
O serie de cercetători cred, că principalul teritoriu al ulicilor până la mijlocul secolului al X-lea se afla la fluviul Nipru, la sud de ținutul tribului polenilor. În cea mai veche cronică, fragmente din care s-au păstrat în Cronica Novgorodului, se spune: „Și ulicii ședeau de-a lungul Niprului și ... au trecut între Bug și Nistru și ședeau acolo”.[2] Ca urmare a analizei informațiilor din cronici, academicianul B. A. Rîbakov a arătat că presupusa capitală a ulicilor, Peresecen, în prima jumătate a secolului al X-lea nu era situat la Nistru, ci în bazinul Niprului, în aval de Kiev. Arheologii nu au găsit urme ale unui oraș rusesc vechi în vecinătatea satului Peresecina din Moldova. Orașul Peresecen lângă fluviul Nipru, la sud de Kiev, este menționat în legătură cu evenimentele din 1154 și în lista orașelor rusești vechi, „Nume ale tuturor orașelor rusești, îndepărtate și apropiate”, întocmită la sfârșitul secolului al XIV-lea. Și alte surse pot indica o astfel de localizare a ulicilor. Constantin Porfirogenetul, bine familiarizat cu situația din stepele din sudul Rusiei, relatează că unul dintre triburile pecenege se învecina cu poporul rus, iar altul cu drevlenii și ultinii. Unii cercetători cred că acest ultim etnonim corespunde ulicilor din cronici[3].
Locația Peresecenului rămâne incertă. Cronicile arată că a fost cucerit de voievodul kievean Sveneld. Dacă migrarea ulicilor a fost o consecință a capturării Peresecenului și a refuzului acestora de a se supune Kievului, atunci Peresecenul ar trebui căutat pe malurile Niprului. Totuși, dacă presupunem că războiul împotriva ulicilor a fost purtat după migrarea lor, atunci Peresecenul ar trebui căutat la Nistru.
Relatări istorice
[modificare | modificare sursă]În Cronica Străveche a Kievului, reconstituită de A. A. Șahmatov, există informații despre încercările primilor cneji ai Kievului de-a supune ulicii.
În timpul domniei lui Askold și Dir, ulicii, la fel ca și drevlenii, locuiau în apropierea polenilor (tribul cu capitala la Kiev).
Conform cronicii, domnia cneazului Igor de Kiev începe cu lupta împotriva uliciior. Deși Sveneld, voievodul său, i-a învins pe ulici în 940 și a impus tribut asupra lor, ținutul ulicilor nu a fost cucerit în totalitate, iar Sveneld a trebuit să poarte lupte grele pentru fiecare oraș. El a asediat capitala, Peresecen, timp de trei ani, dar orașul s-a predat în cele din urmă. Ținutul ulicilor i-au fost date lui Sveneld pentru administrare.[4]
Mai târziu, ulicii și vecinii lor, tiverții, au fost alungați spre nord de nomazii pecenegi nou-veniți, unde s-au contopit cu tribul volânenilor. Ultima dată ulicil sunt menționați de cronică în anii 970.
Identitate
[modificare | modificare sursă]Arătând puținătatea informațiilor despre ulici în cronici, precum și credibilitatea redusă a acestora, Kazanski și Zuckerman argumentează convingător posibilitatea ca ulicii și tiverții să fi fost de fapt un singur trib cu două nume. Această ipoteză a fost susținută și de alți cercetători (M. Seredonin, Iu. Gotie, N. Derjavin, P. Tretiakov).[5]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Geograful Bavarez (Fila 1)
- ↑ Шахматов А. А. Повесть временных лет. Пг. 1919. p. 373
- ↑ „Древнерусское государство. Часть 3”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Новгородская первая летопись младшего извода. Проект НП «Рукописные памятники Древней Руси» Arhivat în , la Wayback Machine.
- ↑ Michel M Kazanski, Constantin Zuckerman. Уличи. Palaeoslavica, 2017, 25 (2), pp.1-37. ⟨hal-03939801⟩
Literatură
[modificare | modificare sursă]- Уличи / Р. А. Рабинович // Уланд — Хватцев [Электронный ресурс]. — 2017. — С. 9—10. — (Большая российская энциклопедия : [в 35 т.] / гл. ред. Ю. С. Осипов ; 2004—2017, т. 33). — ISBN 978-5-85270-370-5.
- Трубачев О. Н. О племенном названии уличи // Вопросы славянского языкознания. — 1961. — Вып. 5. — С. 186—190.
- Рабинович Р. А. Уличи и тиверцы в оценках историографии // Stratum plus. — № 5 (2003—2004). — 2005. — С. 440—484.
- Рабинович Р. А. Проблема локализации летописных уличей по данным письменных источников различных традиций // Revista de etnologie și culturologie. — Vol. II. — Chișinău. 2007. — P. 46—51.
- Борисова М. В. Питання походження уличів в історіографії (укр.) // Наукові праці Чорноморського державного університету імені Петра Могили комплексу «Києво-Могилянська академія». Сер. Історичнi науки. — Миколаїв, 2009. — Т. 94, вип. 81. — С. 116—126. Архивировано 27 июня 2023 года.
- Арістов В. Ю. Раннє літописання про уличів, древлян і Свенельда (до дискусії навколо ідей О. О. Шахматова) (укр.) // Український історичний журнал. — 2011. — № 6. — С. 172—182.
- Кучера М. П. Городища уличів у Середньому Побужжі (укр.) // Археологія. — 2017. — № 4. — С. 61—73.
- Казанский М.[англ.], Цукерман К. Уличи (рус.) // Palaeoslavica. — 2017. — Vol. XXV, no. 2. — P. 1—37.
- Рабинович Р. А. Этнокультурная ситуация в Пруто-Днестровском междуречье в древнерусское время // Археология Древней Руси: проблемы и открытия. Материалы международной конференции, посвященной 100-летию со дня рождения Д. А. Авдусина. — М.: Издательство Московского университета, 2018.
