Programul Venera
 | Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de îndrumări.
Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor. |
Programul Venera a fost o serie de misiuni spațiale sovietice dedicate explorării planetei Venus, desfășurate între anii 1961 și 1984.
Misiunile Venera au contribuit la înțelegerea compoziției și a condițiilor extreme de pe Venus. Imaginile și datele transmise de sondele Venera 9, Venera 10, Venera 13 și Venera 14 au reprezentat primele fotografii de pe suprafața planetei.
Misiunile Venera
[modificare | modificare sursă]Venera 1 a fost prima sondă spațială lansată de Uniunea Sovietică, lansată la 12 februarie 1961, având ca obiectiv studierea planetei Venus.
La câteva zile după lansare, comunicațiile cu sonda au fost pierdute, inginerii sovietici au speculat că cauza ar fi o defecțiune a sistemului de orientare solară.
Venera 2, cunoscută ca și 3MV-4 a fost lansată la 12 noiembrie 1965. Sonda s-a apropiat de Venus la 27 februarie 1966, la o distanță de aproximativ 23810 km.
În timpul trecerii, instrumentele sondei au fost activate, suspendând contactul radio. Sonda ar fi trebuit ca să transmite informațiile după trecere când contactul ar fi fost restabilit. În data de 4 martie 1966, s-a declarat că sonda nu a reușit să restabilească comunicații.
Venera 3, lansată la 12 noiembrie 1965, a fost prima sondă care a lovit suprafața altei planete. Misiunea a avut scopul de a studia atmosfera(d) și suprafața planetei. Venera 3 a avut o traiectorie care a acoperit aproximativ 280 de milioane de kilometri peste 105 zile, având instrumente științifice pentru măsurarea fenomenelor cosmice.
La 1 martie 1966, Capsula de aterizare a sondei a intrat în atmosfera planetei, dar s-au pierdut comunicațiile la doar câteva ore înainte de impact. Inginerii sovietici au declarat că temperatura sondei a urcat la temperaturi neanticipate, supraîncălzindu-se, cauzând sistemul de orientare să eșueze în timpul ultimelor ore ale misiunii. Capsula de aterizare nu a fost proiectată pentru temperaturile și presiunea atmosferică a planetei Venus.
Venera 4 a fost prima sondă care a transmis date despre atmosfera planetei. După călătoria sa de patru luni de pe Pământ, În 1967, Venera 4 a pătruns prin stratul dens de nori al planetei și a coborât spre suprafață. Aproape imediat, a început să trimită semnale codificate care transmiteau detalii despre gazele care alcătuiesc aerul din jurul planetei Venus, precum și măsurători ale temperaturii și presiunii.
Venera 4 transporta echipamente concepute pentru a permite comunicațiile chiar și atunci când este scufundată sub orice oceane despre care se suspecta că ar putea exista la suprafață. Dar contactul s-a pierdut la 94 de minute după ce sonda a intrat în atmosferă, când s-ar fi aflat încă la aproximativ 25 km deasupra planetei.
Venera 5 a fost lansată către Venus pentru a colecta date despre atmosfera planetei. Nava spațială semăna foarte mult cu Venera 4, dar era construită mai robust.
Când s-a ajuns în apropierea atmosferei lui Venus, o capsulă de 405 kg, echipată cu instrumente științifice, a fost separată de nava principală. În timpul coborârii spre suprafața planetei, s-a deschis o parașută pentru a reduce viteza de cădere. Timp de 53 de minute, pe 16 mai 1969, capsula a transmis date despre atmosfera venusiană în timp ce era suspendată în aer. Nava a transportat, de asemenea, o medalie cu Stema de Stat a Uniunii Sovietice.
Venera 6 semăna mult cu Venera 4 și Venera 5 , dar era construită mai rezistent. În apropierea atmosferei lui Venus, din nava principală a fost separată o capsulă de 405 kg, care conținea instrumente științifice.
Pe parcursul coborârii spre suprafața planetei, o parașută s-a deschis pentru a încetini viteza de cădere. Timp de 51 de minute, pe 17 mai 1969, capsula a transmis date despre atmosfera venusiană în timp ce era suspendată de parașută. Ea a aterizat la coordonatele 5°S 23°E. Nava a transportat o medalie cu Stema de Stat a Uniunii Sovietice, la fel ca Venera 5.
Venera 7 a fost prima navă spațială din lume care a ajuns pe suprafața lui Venus. Nava a efectuat aterizarea pe partea nocturnă a planetei. Venera 7 a reprezentat o dezvoltare ulterioară a navelor Venera 4. Venera 5 și Venera
Sonda a furnizat informații despre suprafața lui Venus, inaccesibile observațiilor prin stratul său gros de atmosferă. Nava a confirmat că oamenii nu pot supraviețui pe suprafața planetei și a exclus existența apei lichide pe Venus.
Venera 8 a fost o sondă sovietică trimisă în data de 27 martie 1972 pentru a studia atmosfera și suprafața planetei Venus. A reprezentat a doua asolizare reușită pe Venus și a transmis date pentru 50 minute și 11 secunde. După o durată de 117 zile, la 22 iulie 1972, Venera 8 a aterizat pe Venus. Venera 8 a confirmat vizibilitatea relativ bună la suprafață, a transmis informații geochimice care au ajutat la înțelegerea compoziției solului venusian și a măsurat presiunea, temperatura și luminozitatea la sol, contribuind la modelarea atmosferei venusiene.
Venera 9 a fost lansată la 8 iunie 1975, concepută să studieze planeta Venus printr-o combinație de modul orbital și modul de asolizare. Sonda a intrat pe orbită venusiană la 20 octombrie 1975, iar modulul de asolizare a coborât pe suprafață la 22 octombrie 1975, unde a funcționat aproximativ 53 de minute înainte ca condițiile extreme ale planetei să întrerupă comunicațiile. Misiunea a furnizat primele imagini transmise vreodată de pe suprafața altei planete, prezentând un teren stâncos și fracturat. Modulul de asolizare a măsurat parametri precum presiunea, temperatura și luminozitatea la sol, iar modulul orbital a studiat atmosfera superioară și interacțiunea acesteia cu vântul solar.
Venera 10 a fost lansată la 14 iunie 1975, alcătuită dintr-un modul orbital și un modul de asolizare, având o masă totală la lansare de aproximativ 5.033 kg. Sonda a intrat pe orbită în jurul planetei Venus la 23 octombrie 1975, iar modulul de asolizare a coborât prin atmosferă două zile mai târziu, funcționând circa 65 de minute după asolizare. Misiunea a avut ca obiective studierea atmosferei venusiene, transmiterea de date de la suprafață și observarea norilor și a mediului înconjurător, modulul orbital fiind echipat cu instrumente precum spectrometre în infraroșu și ultraviolet, radiometre și fotopolarimetre. Datele transmise au completat informațiile obținute de Venera 9, cele două misiuni fiind proiectate ca pereche pentru a furniza observații despre Venus.
Venera 11 a fost lansată la 9 septembrie 1978, având o masă de aproximativ 4.447 kg la lansare și fiind construită pe platforma 4V‑1. Aceasta a transportat un modul de asolizare care a fost eliberat în apropierea lui Venus și a efectuat o coborâre prin atmosferă, realizând o asolizare la 25 decembrie 1978, după un timp de coborâre de circa o oră. Venera 11 a fost echipat cu instrumente pentru analiza compoziției chimice a atmosferei, studiul norilor și măsurarea echilibrului termic.
Venera 12 a fost lansată la 14 septembrie 1978, având ca scop studierea atmosferei, suprafeței și mediului interplanetar al planetei Venus. Sonda a fost compusă dintr-un modul de zbor și un modul de asolizare care a realizat o coborâre prin atmosferă și a atins suprafața planetei pe 21 decembrie 1978, la aproximativ 7° latitudine sudică și 294° longitudine estică. Venera 12 a funcționat timp de 110 minute în condiții extreme, cu temperaturi de peste 450 °C și presiuni de peste 90 de atmosfere. În timpul coborârii, a utilizat frânare aerodinamică, parașute și frânare atmosferică, iar viteza de impact a fost estimată la 7–8 m/s. Instrumentele științifice au analizat compoziția chimică a atmosferei, structura norilor și echilibrul termic.
Venera 13 a fost lansată la 30 octombrie 1981, compusă dintr-un modul de zbor și un lander, cu o masă totală de aproximativ 4.398 kg. Landerul a ajuns pe suprafața planetei Venus pe 1 martie 1982, unde a funcționat timp de 127 de minute, depășind durata de viață proiectată. A fost prima misiune care a transmis imagini color de pe suprafața unei alte planete, captând panorame ale unui teren stâncos. Instrumentele științifice au inclus spectrometre, un analizator de gaze, un perforator pentru sol și un microfon, care a înregistrat pentru prima dată sunete de pe Venus. Datele colectate au oferit informații despre compoziția chimică a solului, presiunea atmosferică (aproximativ 89 de atmosfere), temperatura (circa 465 °C) și condițiile extreme de pe planetă. Modulul de zbor a continuat să transmită date despre vântul solar și câmpurile magnetice până în aprilie 1983.
Venera 14 a fost lansată de Uniunea Sovietică pe 4 noiembrie 1981, fiind aproape identică cu Venera 13. Sonda a fost compusă dintr-un modul de zbor și un lander, care a atins suprafața planetei Venus pe 5 martie 1982, la coordonatele aproximative 13°15′ sud și 310° est, la circa 950 km sud-vest de locul de asolizare al Venera 13. Landerul a funcționat timp de 57 de minute în condiții extreme, cu o temperatură de 465 °C și o presiune de 94 de atmosfere. A fost echipat cu instrumente pentru analiza chimică și izotopică a solului, spectrometru cu fluorescență X, seismometru, camere video și un microfon. Deși un capac de protecție a camerei a căzut exact în fața instrumentului de prelevare a solului, împiedicând colectarea probelor, misiunea a transmis imagini și date valoroase despre atmosfera și suprafața venusiană.
Venera 15 a fost lansată pe 2 iunie 1983, având ca obiectiv principal cartografierea suprafeței planetei Venus cu ajutorul unui radar cu deschidere sintetică (SAR). Sonda a fost construită pe baza platformei 4V-2 și a avut o masă de lansare de aproximativ 5.250 kg. A fost inserată pe orbită venusiană pe 10 octombrie 1983, într-o orbită aproape polară, cu o perioadă orbitală de 24 de ore și o excentricitate de 0,82. Împreună cu sonda soră Venera 16, lansată la câteva zile distanță, Venera 15 a cartografiat aproximativ 25% din emisfera nordică a planetei, de la polul nord până la latitudinea de 30° nord, cu o rezoluție de 1–2 kilometri. Misiunea a durat aproximativ opt luni, iar contactul cu sonda a fost pierdut în ianuarie 1985. Datele obținute au oferit informații despre topografia, geologia și structura suprafeței venusiene.
Venera 16 a fost lansată pe 7 iunie 1983, ca parte a unei misiuni pereche cu Venera 15, având ca scop cartografierea radar a emisferei nordice a planetei Venus. Sonda a fost construită pe platforma 4V-2 și a avut o masă de lansare de aproximativ 5.300 kg. A intrat pe orbită venusiană pe 11 octombrie 1983, într-o orbită aproape polară, cu o perioadă orbitală de 24 de ore și o înclinație de 92,5°. Echipată cu un radar cu deschidere sintetică (SAR) și un altimetru radio, Venera 16 a cartografiat regiunea de la polul nord până la aproximativ 30° latitudine nordică, obținând imagini cu o rezoluție de 1–2 km și măsurători altimetrice cu o precizie verticală de circa 230 m. Misiunea a durat aproximativ 9 luni în jurul planetei, iar contactul a fost pierdut în iunie 1985.
Venera-D
[modificare | modificare sursă]Venera-D sau Venera 17 este o misiune spațială planificată de Roscosmos pentru explorarea planetei Venus, concepută ca succesoare modernă a programelor sovietice Venera și Vega. Proiectul include un orbiter pentru studierea pe termen lung a atmosferei și suprafeței, un lander capabil să reziste câteva ore în condițiile extreme de pe Venus și, posibil, platforme atmosferice precum baloane sau mini‑sonde. Obiectivele științifice vizează analiza compoziției atmosferice, dinamica norilor, cartografierea geologică și investigarea ipotezei existenței apei în trecutul planetei.
Venera‑17 este planificată pentru lansare între 2034 și 2036, ca parte a programului spațial național al Rusiei, iar lucrările de proiectare preliminară vor începe în ianuarie 2026. Vehiculul de lansare va fi o rachetă Angara‑A5 echipată cu un modul superior Blok DM‑03, care va decola de la Cosmodromul Vostochny pentru a atinge viteza necesară părăsirii orbitei terestre.
În 2014, oficiali ai agenției spațiale ruse au contactat NASA pentru a explora o posibilă colaborare la misiunea Venera‑D, solicitând informații despre interesul Statelor Unite de a contribui cu instrumente științifice sau alte elemente la orbiterul și landerul propuse pentru studierea lui Venus. Această inițiativă a avut loc în contextul dezvoltării de către Rusia a misiunii Venera‑D ca succesoare a programelor sovietice Venera, cu o lansare vizată pentru mijlocul anilor 2020 și obiective precum operațiuni de lungă durată la suprafață și studii atmosferice.
Discuțiile au avansat printr-un Joint Science Definition Team (JSDT) înființat în 2015, care a reunit oameni de știință sprijiniți de NASA și Institutul Rus de Cercetare Spațială , pentru a defini obiective științifice comune, precum analiza mediului plasmatic, geologia suprafeței și posibile platforme aeriene, cum ar fi baloanele, pentru eșantionări atmosferice extinse. Echipa a prioritizat contribuțiile americane, inclusiv senzori pentru câmpuri electromagnetice, seismometre sau sisteme de mobilitate pentru lander, valorificând experiența NASA din misiuni anterioare către Venus, precum Pioneer Venus.
Totuși, discuțiile au fost suspendate în 2014 după anexarea Crimeei de către Rusia, fiind reluate oficial în noiembrie 2015, când detensionarea diplomatică a permis NASA și Roscosmos să reia cooperarea în explorarea robotică.
Până la sfârșitul anului 2021, directorul Roscosmos, Dmitri Rogozin, a anunțat că s-a ajuns la un acord cu NASA pentru studierea în comun a planetei Venus, posibil incluzând tehnologii dezvoltate împreună pentru arhitectura de bază a misiuni.
Cu toate acestea, tensiunile geopolitice s-au intensificat odată cu invazia Ucrainei de către Rusia în 2022, ducând la sancțiuni americane și la o oprire de facto a colaborării substanțiale; în mai 2023, Roscosmos a declarat că retragerea NASA nu a compromis misiunea, lucrările de proiectare urmând să înceapă în ianuarie 2024 la NPO Lavochkin.
