ore de drum – impresii de călătorie, artă, cultură, spiritualitate, gastronomie, vinuri

La prima vedere

Belgrad, 2025

Încep prima descindere turistică la Belgrad cu vizita pieței centrale, cea mai veche parte a orașului, de unde pornesc toate traseele.

Capitala unui mic imperiu, cel iugoslav, acum doar a Serbiei, în Belgrad intuiesc cu ușurință o demnitate și o dezinvoltură specifică celor siguri de ei, pe lângă faptul că toți oamenii sunt frumoși, femeile grațioase, cochete, iar bărbații chipeși.

Spațiul aerisit și elegant al Pieței Republicii, rebotezată recent Piața Libertății, e locul unde belgrădenii își dau întâlnire, se distrează, sărbătoresc victorii sportive și revelioane.

Autoritățile au făcut mai multe tentative să o modernizeze, să o scoată din timpul ei, însă toate noile proiecte au stârnit controverse și reacții negative din partea belgrădenilor, iar piața a rămas cum a fost, amintind că aici au avut loc cele mai răsunătoare proteste împotriva regimului Milosevic în anii 90. Calea de urmat a fost decisă în acest perimetru, iar amintirea ei se dorește perenă.

În perioada romană, urbea împrejmuită cu ziduri își marca accesul cu o poartă în bună regulă.

În 1722, pe locul amplasării ei, austriecii au ridicat o alta poartă, numind-o după ducele Karl Alexander Wurttenberg, guvernatorul Serbiei, succedată la scurt timp de Poarta Istanbulului, în sens figurat, după guvernarea stambuliotă, dar și în sens propriu, pentru că din acest punct pornea drumul spre capitala noii stăpâniri.

Tot aici, în ultima etapă a guvernării otomane, capetele rebelilor executați erau expuse în poartă ca să le treacă cheful și altora să le calce pe urme.

Când, finalmente, turcii au părăsit orașul în 1867, una din primele măsuri luate de guvernul sârb a fost distrugerea porții, eliberând în jurul ei spațiul larg în care ne aflăm azi.

Pe o latură a pieței, Teatrul Național e cel mai vechi edificiu din jur. Demolarea Porții Istanbulului a furnizat atât spațiul, cât și piatra pentru temelia lui.

Întregul demers a fost patronat de prințul Mihailo, un mare iubitor de teatru, care a așezat cu mâna lui prima cărămidă în fundație cu doar șase zile înainte de dramaticul său sfârșit. Un an și o lună mai târziu, în 69, teatrul proiectat de Aleksandar Bugarski își deschidea stagiunea, în semn de omagiu, cu o piesă despre viața prințului.

Acea seară a fost și scena unei alte premiere, la fel de mult așteptate, când belgrădenii au beneficiat pentru prima data de avantajele iluminatului public cu gaz. Fațada, concepută după modelul Scalei din Milano, a fost distrusă de austrieci în timpul primului război mondial și reconstruită în 1922, iar cele trei scene sunt împărțite între teatru, balet, operă.

Pe celelalte laturi, edificii ilustrative ale arhitecturii socialiste din anii 50 mărginesc spațiul al cărui reper principal, cel mai popular loc de întâlnire din capitală, e cunoscut sub denumirea ,,la coada calului’’, cu numele protagonistului trecut pe plan secundar.

Statuia ecvestră a prințului Mihailo Obrenovic care a domnit între 1839 și 1868 și a fost preamărit în calitatea sa de eliberator al serbiei de sub jugul turcesc, a rămas până azi prima și singurul monument ecvestru din belgrad. prințul arată cu determinare spre sud, spre ținuturile aflate sub dominația otomană pe vremea sa, așteptând să fie eliberate.

Ca urmare a tragicei sale morți, urmașii i-au exploatat popularitatea spre folosul dinastiei domnitoare.

La baza statuii, executate în 1882 de Enrico Pazzi, imagini în relief arată cele 6 fortărețe sârbești unde turcii au fost învinși în 1862 și 1867.

Prințul stă cu spatele la cea mai frumoasă clădire, Muzeul Național, unde am petrecut o după-amiază întreagă și dimineața următoare.

Cel mai important muzeu din Serbia a fost proiectat inițial ca bancă de credit ipotecar, în 1903, de un cuplu de arhitecți celebri din Belgrad, pe locul istoricei cafenelei Dardaneli, provocând mare tristețe clientelei de artiști și scriitori.

Vibrațiile artistice ale locului n-au îngăduit ca edificiul să aibă destinația prevăzută și l-au deviat tot spre o finalitate culturală.

Deși înființat încă din 1844, muzeul a fost instalat aici abia în 1951, după reparațiile necesare în urma celui de al doilea război mondial.

După ce a fost ținut închis ani în șir, a fost redeschis în 2018. În colecțiile sale am regăsit multe și nebănuite indicii din capitole de istorie și artă pe cale le avem în comun cu bunii noștri vecini.

Te-aș iubi, dar nu știu vorba

Kazanlâk, 2025

Pe ascuns, deșurubam cu fereală capacele flaconașelor din lemn pictat și mă străduiam să redobândesc o cât de ștearsă mireasmă în fiola demult terminată.

Ani de zile a păstrat mama pe un colț de raft din bibliotecă, aidoma unor relicve ale cochetăriei, micile recipiente în care se comercializa peste graniță, prin Ruse, parfumul de la bulgari. De atunci, încă dinainte să-mi imaginez că oamenii pot călători, am năzuit să ajung în locul de unde proveneau flaconașele, aspirație întreținută de misticismul Dunării care, doar ea, mă despărțea și mă apropia de Bulgaria.

Am trecut de Ruse, am traversat pe drumuri lăturalnice pustii unde natura e fără egal, mai întâi câmpia spre Sveștari, apoi munții Rodope de la est până în Valea Rozelor. La Kazanlâk, capitala trandafirului, pe lângă alte atracții istorice, am vizitat și muzeul legendarei flori care îmi înfiripase în copilărie dorința de a ajunge în locul de unde fusese adus acel parfum.

Aici am aflat că, în Europa, trandafirii au fost pomeniți prima dată în Iliada și Odiseea, alte repere ale copilăriei. Numele florii vine de la frumoasa Rosalia care a nesocotit obligația de a sluji, ca fecioară, în templul lui Artemis, motiv pentru care răzbunătoarea zeiță a vânătorii și neprihănirii a preschimbat-o într-un tufiș înmiresmat cu flori albe, roz, roșii, apărate de spini, pe care poeții s-au întrecut să-l cânte.

Simbol al opulenței în Imperiul Roman, Împăratului Nero i s-a dus vestea că ar fi comandat pentru o petrecere o nemaivăzută cantitate de trandafiri din Egipt ca să-și desfete invitații cu o ploaie de petale.

Rosa damascena originară de pe valea râului Shiraz din Persia a ajuns în valea Kazanlâk prin Siria și Adrianopol, apoi s-a răspândit în toată aria ocupată la momentul respectiv de Imperiul Otoman, pesemne că și în Moldova tot pe filieră turcească a ajuns.

Dincolo de legende, originea botanică a trandafirului coboară la vechiul și etern verdele trandafir arborescent din pădurile pline de umezeală ale provinciilor izolate din China și India.

În secolele 12-13, trandafirii de soiuri uleioase debarcă, din Orientul Mijlociu, și în Europa. În 1270, în timpul cruciadelor, contele Breuer alege, dintre toate, faimoasa Rosa Damascena din regiunea Damascului.

Se constată că trandafirului îi priește deosebit de bine în văile sub-balcanice din Bulgaria, pe versanții sudici ai munților și, în scurt timp, creează renumele acestei regiuni drept vale a trandafirilor. Climatul favorabil cu ierni blânde și primăveri îndelungi cu ploi ușoare, cu multă umiditate și dimineți împrospătate de rouă, îi tihnește trandafirului care mustește de seva cu parfum unic în lume.

Din acele vremuri, s-au păstrat două documente, o ordonanță a sultanului Murad III (1574-95), prin care îi poruncește grădinarului șef din Adrianopol ca trandafirii din grădina de acolo să fie trimiși în grădinile vechiului palat din Istanbul. O altă atestare documentară se găsește în notele de călătorie ale faimosului globe-trotter Hagi Khalif, unde subliniază că, în 1650, apa de trandafiri avea mare căutare în trepidantul târg din Adrianopol.

Prima esență bulgărească de trandafiri se ivește pe piața europeană la sfârșitul secolului 17, în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale industriei de parfumerie.

La început, o industrie artizanală cu mici ateliere presupunea un proces de fabricație la îndemâna oricărui gospodar mai destoinic, prin distilare cu ajutorul unui cazan de aramă sau alambic cu capacitate de 80-100 de litri, într-un proces repetat care durează două-trei ore, în urma căruia se obțineau picăturile galben-vernil ale uleiului esențial de trandafir.

Abia la început de secol 19, industria s-a dezvoltat pe scară largă, cu elanul medaliilor decernate la concursurile, expozițiile și târgurile de profil internațional, unde uleiul bulgăresc de trandafir se bucura de aprecieri la nivel înalt.

În 1893, la târgul internațional de la Chicago,compania producătorului Shipkov a prezentat publicului cincizeci și unul de sortimente de esență de trandafir bulgaresc, aranjate frumos într-o casetă meșteșugită din lemn de nuc din Kazanlâk, ale cărei părți laterale erau sculptate în formă de trandafir și acoperite delicat cu foiță de aur.

Prețul ridicat al produsului se explică nu doar prin calitatea trandafirilor de aici, dar și prin cantitatea de materie primă și efortul depus. Pentru un litru de esență, e nevoie de trei-cinci mii de flori de trandafir, culese cu grijă numai în zori de la cinci până la nouă, înainte ca soarele să se ridice prea sus pe cer și să se evapore jumătate din ulei.

Sezonul de recoltare se întinde pe parcursul unei luni întregi, între mai și iunie, iar din reziduurile de apă și petale se fabrică produse pentru industria farmaceutică, arome pentru cea alimentară, gemuri, lichior.

În ciuda termenului folosit, uleiul nu e întotdeauna lichid. La douăzeci de grade celsius, valorosul produs se cristalizează, de aceea e păstrat în canistre sigilate fiecare cu un model unic dintr-o ceară specială, la zece grade celsius, într-o subterană din Sofia, în condiții de securitate datorate atât valorii sale, cât și pericolului de a-i fi sustrasă rețeta.

Toate acestea le vedem și le aflăm la muzeul trandafirului ce deține o amplă colecție de obiecte privind istoria culturii sale în Bulgaria, instrumente din procesul de elaborare, unelte, vase de transport și înmagazinare.

Într-una din săli, văd replica unui depozit de ulei și al primului laborator chimic bulgar înființat în 1907 la Kazanlâk de Hristo Yaramov, dedicat testării produselor derivate din trandafiri, care analizează uleiul, esențele, apa de trandafir, menit a elibera certificate de puritate ale uleiului pentru export.

Fotografii unice din procesul de productie ilustrează înmiresmata epopee a trandafirului, de care iau aminte, în răsfățul aromelor din muzeu și din grădina sa. E cel mai potrivit moment al anului pentru această incursiune.

De la preaplinul magazin din holul muzeului, îmi fac rezerve din irezistibila mireasmă, până la următoarea călătorie în Bulgaria.

Muzică de drum:

Vânturile, valurile

Saint-Antonin-Noble-Val, 2021

Trecem podul cu trei arcuri peste râul Aveyron, care duce în orașul medieval cu ulițe întortocheate și pitorești,

cu vechi locuințe istorice de stiluri și epoci diferite unde nu pare să locuiască nimeni în afară de turiști, ca un mic muzeu în aer liber.

Din vechea așezare gallo-romană i-a rămas doar numele care înseamnă țărm nobil.

Aici a tras la mal, într-o buna zi, Antonin, sfântul care a creștinat regiunea occitană.

Rămășițele sale, după ce fusese martirizat într-o localitate de pe un afluent al râului Aveyron,

au fost așezate de îngeri într-o bărcuță și lăsate să plutească pe râu, purtate de valuri și călăuzite ușurel de aripile unor vulturi, și ei în voia vânturilor.

Capela ce-i era dedicată nu se mai păstrează, fiind distrusă de enoriașii protestanți în secolul 16.

Alături de actuala biserică se ridică fosta mănăstire de călugări genovefani, care, spre surprinderea mea, nu sunt fanii Sfintei Genoveva, ci ai Sfântului Augustin, preschimbată la revoluția franceză în primărie.

Numele reflectă poziționarea sediului central al ordinului, instalat în apropierea mănăstirii Sf.Genoveva la Paris, în cartierul universitar. De aici, și preferința lor pentru preocupări intelectuale.

În Evul Mediu, ca punct de trecere a râului și ca traseu comercial, așezarea asigura un nivel de trai onorabil, după cum ne dăm seama din arhitectura locuințelor.

Burgul era frecventat de negustori de pânzeturi, blănuri și piei care s-au și instalat în nobilele palate din secolele 13-14-15, pe unele le vedem încă, frumos renovate.

Din cauza inundațiilor din vremurile trecute, casele s-au construit unele peste altele, așa că, pe aceeași stradă, trecem brusc din secolul 12 direct în secolul 18.

Pe ulița nobilă, remarc cazarma englezilor, admir casa regelui, construită pe arcade, lângă fosta primărie din secolul 12, a cărei fațadă e sprijinită pe trei arcade, cea de a patra susținând turnul.

La etajul unu, iese în evidență delicatețea coloanelor sculptate, reprezentându-i pe Adam și Eva

și pe regele Solomon.

Construită în 1125 pentru un burghez înnobilat, clădirea e unul din cele mai vechi imobile de arhitectură civilă în Franța, întrebuințată în secolul 14 în calitate de rezidență a consulilor straini.

Turnulețul a fost adăugat de arhitectul Viollet-le-Duc care a restaurat-o în secolul 19.

În aceeași piață, locuințele notabili și oameni instariti din sec 12-14.

S-au păstrat, pe strada Pielăriei, vechile case ale celor din branșă, pielari și vopsitori, profesia principală a localnicilor.

Una din străduțe e mărginită de un mic canal săpat în Evul Mediu, azi secat, cu rolul de a asigura scurgerea deșeurilor reziduale și de a alimenta vopsitoriile.

În fața halei cu stâlpi solizi, și acum, ca și odinioară, locul predilect de întâlnire al satului, se adună o mulțime de lume, majoritatea turiști,

atrași de reputația așezării, printre cele mai frumoase din Franța.

Dintre fiii ajunși departe ai urbei, Vicontele de St-Antonin, Ramon Jordan, născut în 1150, se număra printre cei mai talentați trubaduri ai țării și, grație acestei mediatizări timpurii, călătorii n-au lipstit niciodată.

Ce le țin ca sfânt odor

Tbilisi, 2024

Prima dimineață a șederii la Tbilisi am consacrat-o integral Muzeului Național, a cărui principală secțiune o reprezintă galeria ce adăpostește tezaurul precreștin de aur și argint. Am abordat comoara păstrată și apărată aici de trei milenii cu o delectare ce mi-a fost rasplatită.

Spre deosebire de alte colecții de obiecte prețioase ori bijuterii pe care le văzusem pe alte ținuturi, tezaurul georgian deține o încărcătură istorică și spirituală intensă, pe lângă cea estetică.

Vitrinele sunt împărțite în trei secțiuni, Trialeti sau cultura tumulușilor din mileniul 3-2 î.Hr., Colchida cea bogată în aur din secolele 4-3 î.Hr., și Kartli-Iveria, din secolele 3 î.Hr până în secolul 4 AD. Minele de aur și-au început activitatea în mileniul 4 î.Hr. și, încă din mileniul 3 î.Hr., pe platoul Trialeti se produceau mici broșe, diademe, medalioane, vase.

Pe când grecii preferau ornamentele în filigran, iar persanii incrustațiile, georgienii aplică metoda prin granulare, cu mici bulgărași care creează textura metalului. Și ei împodobesc bijuteriile cu pietre semiprețioase, mai cu seamă din cornelianul care se găsește la tot pasul în Georgia.

Un leușor de aur cu o coamă bine meșteșugită, datând din 2600-2300 î.Hr., se numără printre cele mai remarcabile piese din întreaga colecție.

Mai târziu, au fost prelucrate un sceptru regal, o cupă de argint cu o friză de ritualuri religioase și de vânătoare

și un bol de aur din 1800 î.hr. bătut cu nestemate.

Admir o cochilie de scoică inscripționată cu o imagine reprezentând templul soarelui, din timpurile păgâne, în secolele 3-4 î.Hr.,

un penar garnisit cu tot necesarul pentru scris din secolul 4 î.Hr.

pe capacul căruia se înfățișează cele nouă muze, cu inscripție greacă,

chiar de capac având prinsă calimara.

De aur, firește.

Pe urmă s-au scurs o mie de ani fără să se mai lucreze metale prețioase până a apărut cultura Colchidei dezvoltată în vestul georgian. Arheologii au descoperit o diademă din secolul 5 î.Hr. din care cerbul filigranat, cel mai timpuriu exemplu al decupării în aur, reprezintă singura piesă păstrată fără cusur de la aurarii colchidieni.

Tot de la ei ne uimesc delicatele coliere granulate, printre care unul cu treizeci și una de țestoase, simbolul oriental al longevității,

cu ochișorii lucrați prin metoda granulării și a filigranului,

cu încrustații de pietre opace.

Un alt colier înșiruie medalioane decorate cu o svastică, simbol de belșug,

alături de un medalion emailat, cel mai vechi din Georgia.

Admirăm și podoabe mai obișnuite, cercei rotunzi, brățări de aur cu mărgele de cornelian, inele, monezi.

Apoi, în secolul 5 î.Hr., bijuterii din Iveria care includ boluri de argint, catarămi, inele, medalioane, dintre care s-a păstrat un căluț unic în Georgia,

dar și un pectoral încrustat din vremea când Egiptul era integrat ca satrapie la perși.

Din mijlocul secolului 4 î.Hr., meșteșugul colchidian de a prelucra aurul s-a schimbat, cu stiluri inovative de brățări și inele, iar coronițele au înlocuit diademele.

În ce context s-au făurit aceste minunății ne spune îndelungata istorie a Georgiei, care coboară în adâncul timpurilor până la arca lui Noe, care s-a răsturnat pe muntele Ararat, în vechea Armenie, al cărui strănepot a ajuns până la poalele Caucazului și a întemeiat un nou regat.

Rămășițe umane de acum două sute de mii de ani au fost descoperite pe teritoriul Georgiei cu tot setul de unelte indispensabile din paleolitic. În mileniul 3 î.Hr., cultura transcaucaziană timpurie s-a răspândit în Iran și actuala Turcie, ducând cu ea tradiția pacifistă a culturii viței de vie.

În mileniul 2 î.Hr. se înregistrau triburi pe malul Marii Negre, acolo unde, în secolele 14-13 î.Hr., legenda îi consemnează pe Medeea și tatăl ei, regele Aectes. Triburile s-au unificat în secolele 12 și în secolul 9 î.Hr., și au ridicat pretenția achitării unui bir de către asirieni.

Abia în secolul 6 au apărut și grecii, comerțăluind pe țărmurile Mării Negre, cum le stă în fire. Cea mai veche atestare documentară a Georgiei a înfăptuit-o Xenofon, în drumul său dinspre Persia, la sfârșitul secolului 5 î.Hr., spre estul Georgiei.

Statul Kartli/Iveria a fost fondat de unul din generalii lui Alexandru Macedon în secolul 1 î.Hr., iar provincia condusă de Mitridate 4, rege al Pontusului, a fost aliată a Romei până la un moment dat când domnitorul s-a săturat de Roma și a înșfăcat Colchis.

Doar că romanii s-au înfuriat și au recâștigat cetatea, păstrând-o, ca satelit, până în 298, când au cedat-o Persiei.

În 337 AD, Mirian, urmându-și soția, Nana, a fost convertit la creștinism de către Nino, o sclavă din Capadoccia și, astfel, Georgia a devenit al treilea stat creștin din lume, după Armenia și Ethiopia.

Odată cu începerea acestei epoci, un alt soi de tezaur, mai ascuns și misterios, vom avea de contemplat.

Fericirea are chipul tău

Tallinn, Narva, 2024

Estonia se numără printre țările în care m-am simțit cel mai bine, iar unul din motive a fost bunăvoința și amabilitatea oamenilor. Percep întotdeauna, oriunde m-aș afla, cu multă intensitate, tot ce reflectă comportamentul localnicilor, iar aici, în pofida unei rezerve specifică ținuturilor nordice, am deslușit expresia unei seninătăți inspiratoare.

Dintre toate țările ex-sovietice, Estonia a fost cea mai rusificată, fiind sub stăpânire între 1721 și 1991. Scurte perioade, au mai domnit aici și germanii, danezii, suedezii, dar prezența lor a influențat băștinașii în mică masură.

În locuri publice, în jurul meu, auzeam doar rusa, deși deschiderea lor spre vest a constituit un fenomen îndelung pregătit și sprijinit.

În 1965, se restabilea serviciul de ferry între Helsinki și Tallinn și oricine putea efectua traversarea după obținerea permisiunilor necesare.

În primul an, au trecut nouă mii de finlandezi, în 1977 cifra s-a ridicat la nouăzeci și cinci de mii, iar in 2000 a atins două milioane și jumătate. Puținii estonieni care obțineau aprobarea de a călători în vest fie nu se mai întorceau, fie își aduceau valută ca să cumpere bunuri materiale din magazinele pentru străini, la care ei nu mai aveau acces încă 1939.

Vasul care executa traversarea s-a păstrat în bune condiții o lungă perioadă, după ce-l găzduise chiar și pe președintele Gorbaciov care, în 1986, și-a stabilit pe navă cartierul general la summitul de la Reykjavyk,

iar între 2002 și 2010 a servit ca unic mijloc de transport între Kaliningrad și Sankt Petersburg pentru rușii care se repatriau, întrucât cele trei țări baltice nu acordau vize de tranzit cetățenilor ruși. Cum zic francezii, răzbunarea este ,,un plat qui se mange froid’’.

Estonienii n-au ratat ocazia de a-i înțepa ideologic pe ruși în toate situațiile politice vulnerabile începând cu anii 1970. Cei care-i scriau secretarului general al Națiunilor Unite Kurt Waldheim erau arestați,

la fel și cei care au protestat împotriva expulzării din URSS în 1974 a lui Soljenițîn, ori cei care cereau implementarea acordului de la Helsinki privind poluarea industrială de-a lungul coastei baltice.

În 1979, dizidenții au mers și mai departe, solicitând publicarea în întregime a pactului Ribbentrop-Molotov.

Pentru asemenea fapte, pe curajoși îi păștea închisoarea pe cinci-șase ani.

Evenimentul cel mai marcant al perioadei comuniste a fost organizarea Jocurilor Olimpice în 1980 de către URSS unde Tallinnul avea un loc de cinste. Citadinii au avut parte de prima lor expunere internațională din 1940 încoace. Mulți s-au angajat în servicii de turism și asa s-au închegat primele contacte cu străinii.

Pentru trei săptămâni, în cosmopolitul Tallinn se vorbea engleza la tot pasul, se putea suna de oriunde în străinătate și cumpăra ziare occidentale. Ușa spre afară se deschisese și n-a mai putut fi din nou blocată.

Nu întâmplător, în 1983 a fost numit președinte al sovietului suprem local, organ care la noi nu a existat, nefiind ocupați, Arnold Ruttel, un estonian, eveniment notabil deoarece până atunci această funcție fusese ocupată doar de ruși. Optsprezece ani mai târziu și la zece ani după eliberare, tot el avea să fie ales prin vot democratic, în 2001, președintele Estoniei.

În anii nouăzeci, la despărțire, rușii i-au tratat pe estonienii astfel încât să regrete desprinderea de ei, iar europenii s-au purtat în așa fel ca populația să nu regrete separarea de ruși.

S-au luat la întrecere prin măsuri de neînchipuit în blocul fostelor țări comuniste, cum ar fi subvenționarea transporturilor, situație în care biletul de avion pe liniile interne costă astăzi mai puțin decât e la noi trenul la clasa a doua, iar energia furnizată gratuit de ruși, oprită prin decizia politicii europene în ianuarie 2025, era scandalos de risipită. La Narva, pe timp estival cu 28 de grade afară, caloriferele din camera de hotel dogorau ca iarna și nimeni nu-și dădea osteneala să depună un mic efort tehnic pentru a le închide, pentru că oricum nu costau nimic.

La Tallinn, există o intersecție imediat ce ieși din perimetrul centrului istoric, neinteresantă pentru turiști, între Viru Gate și Viru Center,

unde, chiar din prima seară după aterizare, am regăsit, în ciuda banalității acelui spațiu, un sentiment familiar, o energie specială care venea de departe, prin chipurile trecătorilor, din străfundurile amintirilor.

Acolo am revenit de câteva ori, mai ales la asfințit, moment al zilei care, în luna mai, se întinde pe câteva ore, ca să privesc lumea, la fel și pe strazile Narvei. Prin fața mea se perindă ruși sau vorbitori de rusă, fapt care mai întâi mi-a evocat personaje din filme și cărți rusești, cum ar fi doamna ce părea mama lui Sașa Pankratov

sau acest trecător coborât din Dni zatmenia/Zilele eclipsei de Aleksandr Sokurov,

ori domnișoarele din Pescărușul și Unchiul Vania,

apoi m-a inspirat și mi-a trezit curiozitatea de a mă intersecta și cu alte personaje de pe tărâmuri ex-sovietice.

La fel ca aici, și în celelalte cinci țări care au urmat mi s-a confirmat intuiția că interacțiunea personală cu energiile unui loc e unică.

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Priviți mărețe umbre

Medinet Habu, 2018

În Valea Regilor, aproape de Luxor, o construcție care nu mă mai surprinde prin măreție este templul funerar al lui Ramses III de la Medinet Habu,

introdus în Patrimoniul mondial UNESCO datorită impecabilei condiții în care a sfidat timpul.

Cunoscut drept cel mai mare dintre toate templele funerare de la Medinet Habu,

se află la doar o mie cinci sute de metri la vest de Rameseum și, spre deosebire de acesta, este împrejmuit de un zid de cărămizi gros de șase metri și înalt de doisprezece, cu orientare nord-sud.

Conceptul arhitectural a prevăzut două curți cu porticuri și trei săli hipostile care duc la sanctuar.

Ca și la Rameseum, în apropierea intrării templului, a fost înălțat un palat regal.

Ansamblul, construit din cărămidă, include un harem, băi, săli de festivități cu estradă pentru tron.

O ,,fereastră a aparițiilor” îi permitea regelui să privească procesiunile și să asiste la serbările ce se desfășurau în prima curte a templului.

Complexul regal a devenit neîncăpător, chiar vulnerabil în caz de asediu, spre sfârșitul domniei sale, când Ramses III a poruncit construirea unei noi incinte de cărămidă, groasă de zece metri și jumătate și înaltă de optsprezece, prevăzută cu creneluri în partea superioară și cu turnulețe din loc în loc, la fel ca fortărețele.

La rândul ei, această incintă a fost dublată cu un zid mai scund de piatră. Intrarea se făcea printr-un mare donjon,

astfel că palatul era apărat ca o construcție militară, să nu ne mirăm ca arhitectura a fost puternic influențată de campaniile purtate de suveran împotriva popoarelor mării.

Dat fiind statutul deosebit al templului, ritualurile erau elaborate.

În cadrul principalei sărbători, programul prevedea ca o preoteasă să recite de șapte ori formulele sacre rotindu-se în jurul suveranului.

Imnurile imperiale cele mai frumoase au fost postate pe pereții de la Medinet Habu, omagii aduse regelui în timpul vieții ca să-i asigure stăpânirea imperiului.

Ramses III a poruncit să se sculpteze pe pereții templului său funerar basoreliefuri și texte relatând în ordine cronologică războaiele pe care a trebuit să le poarte împotriva popoarelor mării care se organizaseră și se infiltrau în deltă dinspre Mediterana.

De aceea, pentru specialiști, Medinet Habu reprezintă un imens tratat de istorie pietrificat.

Prin derularea textelor și imaginilor în care evoluează hitiți, amoriți, tekeri, șardani, etrusci, filistini,

se stabilește cronologia principalelor evenimente desfasurate cu mai mult de trei mii de ani în urmă, ce stau la baza multor state moderne din jurul Egiptului actual.

Printre altele, este descrisă cucerirea unei fortărețe și capturarea a două orașe hitite, dovadă că Ramses a ajuns până la Eufrat.

Faptul e confirmat de listele de cetăți și ținuturi cucerite sculptate deasupra marii porți a primului pilon de la Medinet Habu. Originea a șapte dintre căpeteniile ținuturilor din nordul Egiptului e precizată lângă o scenă triumfală.

Ramses III a pus să se sculpteze pe cele două aripi ale primului pilon două imnuri imperiale, în care își vestește izbinda asupra tuturor semințiilor străine, mai cu seamă asupra invincibililor oameni ai mării, inamicul cel mai des citat, pe care i-a zvânturat, risipindu-i care încotro.

Fire pragmatică, Ramses III a întreprins un mare recensământ al zeilor și zeițelor, ca să știe pe cine poate conta la ananghie, așa cum procedase și înaintașul său Merenptah.

O listă completă a divinităților egiptene a fost sculptată pe acoperișul terasei templului din Medinet Habu, spre folosința cercetătorilor care au putut astfel să descurce încrengăturile olimpului egiptean.

Pe zidurile din fața templului de la Medinet, Ramses a solicitat sulptarea unei liste a orașelor de cult, cu divinitățile aferente. Ce-și poate dori mai mult un pelerin ?

Pe lângă slăvile cerești, nici veniturile pământești nu le-a neglijat, prin preocuparea constantă de a echilibra veniturile templelor lăsate până atunci pe mâna preoților, cu un simț managerial rar întâlnit în dinastiile precedente.

Strategia lui s-a extins prin inițiativa de a favoriza și alte familii sacerdotale decât cea din Teba, spre a-și face aliați în alte clanuri de preoți.

Nu e doar calcul politic. Ramses III, om pios, a vrut să-și manifeste recunoștința față de toți prelații, zeii și zeițele care-l ajutaseră la ananghie.

Astfel, templul funerar de la Medinet Habu, care era și templu al lui Amon, s-a substituit centrului de la Karnak în ceea ce privește administrația bunurilor lui Amon.

Dintre cei optzeci și șase de mii de slujitori recenzați în templele tebane, șaizeci și două de mii cinci sute țin de Medinet Habu, care devine marele sancturar al zeului și al regelui.

Inscripționat pe aceste ziduri, s-a păstrat textul unui decret regal care specifică în detaliu, pentru fiecare sărbătoare tebană, lista noilor ofrande ce urmează a fi aduse.

Acest Calendar al Sărbătorilor este un text amplu, ce acoperă aproape integral zidul sudic al templului de la Medinet Habu.

Tot grație basoreliefurilor și picturilor pe care și le comandase la Medinet Habu, a rămas în istorie și primarul Tebei, preot al lui Amon, conducătorul sărbătorii lui Amon, paznic al tainelor cerului, pamântului și ale tărâmurilor de dincolo.

Urmașul lui Ramses III, cel mai vârstnic fiu al său, Ramses IV, a poruncit să se sculpteze la Medinet Habu una din scenele rituale ale încoronării sale, scena Arborelui Ished, arborele sacru al orașului Heliopolis, pe care erau înscrise, conform tradiției, numele regilor.

Într-o scenă, Amon-re și Ptah îl întâmpină pe rege, așezat în genunchi și însoțit de Thot, grefierul zeilor și Seșat, zeița scrierii, divinitate rar invocată.

Ei îi dăruiesc timpul nesfârșit ca rege, alături de semințiile toate, sub tălpile din aur ale sandalelor sale.

Calică-I părea haina

Argenteuil, 2026

Primăvara timpurie de la Paris mă îndeamnă spre o mică excursie la doar zece minute cu trenul, spre o destinație de pelerinaj cu înțelesuri speciale înainte de Paști, la Argenteuil, la tunica Mântuitorului, păstrată în bazilica sub hramul Sfântului Denis mai bine de un mileniu.

Sfânta tunică a fost țesută cu măiestrie chiar de către maica domnului la un război de țesut rudimentar, așa cum se obișnuia, din lână fină de oaie, vopsită purpuriu închis, o culoare naturală populară în Orientul Mijlociu, extrasă dintr-o plantă din familia rubiaceelor.

Se pare că, după Patimi, tunica a rămas fie în mâinile soldaților romani, fie la Pilat, iar după acea a fost localizată la Constantinopol, în Galata. În secolul 4, se înregistrează în zapisuri o sfântă tunică oferită în dar orașului Trèves din Franța de către Elena, mama împăratului Constantin.

În anul 800, se consemnează evenimentul în care împăratul Carol cel Mare i-a dăruit-o fiicei sale Theodrada, pe atunci stareța mănăstirii de aici, din Argenteuil, înființată în 660.

De unde o avea Carol cel Mare? Istoricii afirmă că o primise în dar de la Irina, împărăteasa Bizanțului. Bănuim că i-o încredințase ca urmare a creșterii pericolului musulman în zonă, care se făcea deja simțit prin distrugerea vestigiilor creștine. Imperiului roman de răsărit începea să se simtă fragilizat, prin urmare moaștele luau calea Apusului, la adăpost.

Așa s-a întâmpat că înalta demnitară și-a grăbit emisarii spre Carol cel Mare, în vederea tatonării unei alianțe. De aceea, diplomații pun în bagaj daruri de preț, printre care și tunica.

După anii 1100, numeroși arhiepiscopi au inițiat cercetări în limitele științei acelor timpuri, cu sprijinul unor înscrisuri și epistole din arhive, care l-au convins chiar și pe Sfântul Ludovic. Suveranul a întreprins aici două pelerinaje, în 1255 și în 1260, întru venerația sfintei tunici.

La fel, mai târziu, regii Henric 3 și Ludovic 13, reginele Maria de Medicis și Ana de Austria. Papalitatea recunoscuse deja sacralitatea acestui inestimabil obiect încă din Evul Mediu, menționat cum se cuvine în scrierile lor.

Între secolele 9-11, tunica a stat zidită într-o ascunzătoare în peretele mănăstirii, ferită de invaziile normande, însă pradă mucegaiului, iar la revoluția din 1789, episcopul de atunci a împărțit-o în câteva bucăți. Câteva au fost îngropate, câteva încredințate spre păstrare unor enoriași de bună credință.

În 1795, când a ieșit din temniță, preotul a recuperat și a reasamblat majoritatea bucăților de pânză, nu toate. După anii 1800, când teroarea cauzată de revoluție se mai domolește, încep să aibă loc pelerinaje la bazilica pe care o vizităm astăzi.

Peripețiile nu s-au oprit aici pentru că, în 1984, tunica a fost furată, apoi restituită, fără explicații, fără a se deconspira numele infractorilor.

Primele analize de sânge au fost întreprinse în 1892. De atunci s-au derulat aprinse dezbateri și controverse, dar studii recente demonstrează că tunica a fost purtată de către un bărbat din Palestina care a trecut prin grele suferite fizice în secolul 1.

După primele cercetări, s-a confirmat faptul că petele de sânge localizate pe umeri și piept datau exact din epoca în care a fost țesută tunica. Anchetele științifice au identificat în 1986 aceeași grupă sanguină AB pe toate vestigiile Patimilor cunoscute până acum, tunica din Argenteuil, giulgiul din Torino și cel din Oviedo, grupă rară pe care o deține doar 0,5 din populația mondială. Grupa AB era răspândită doar în Orientul Mijlociu, mai cu seamă în Iudeea și Galileea, dar nu exista aproape deloc în populația Europei Medievale.

S-au cercetat și urmele de polen incrustate în aceste țesături și s-au identificat șapte tipuri de polen comune celor trei relicve ale Patimilor, două care provin din Palestina, un fistic și un tamarind, și prezența unor fire de nisip dintr-un deșert.

Cochetul oraș Argenteuil, odinioară destinația preferată a pictorilor, își expune cu mândrie și alte crâmpeie de istorie din destinul lui.

Pe un bloc, îi zăresc pe frații Caillebotte în persoană scrutând spre Sena, într-o pictură creată după o fotografie de familie

parcă atrăgându-ne luarea-aminte asupra atâtor comori pe care împrejurimile Parisului le are de oferit călătorului.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor? Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.

Ce se naște din pisică și urs

Chaource, 2024, 2026

În iarna lui 2024 am făcut o scurtă oprire în această așezare cunoscută datorită specialității de brânzeturi, cum sunt multe în Franța, dar abia după aceea am aflat că posedă comori de artă sacră unice în Occident.

M-am întors după doi ani ca să le aflu.

Numele urbei vine de la blazonul orașului unde coabitează pașnic două vietăți, pisica și ursul, în franceză chat-ource, ce tronează la loc de cinste pe un vitraliu din biserică.

Cu o populație de o mie de locuitori, orășelul se laudă a fi locul de obârșie al unui sculptor de artă sacră din secolul 16, cunoscut drept maestrul Tristei Figuri, pentru că toate fețele sculptate de el reflectau tristețea, dintre care cea mai cunoscută, Sainte Marthe, poate fi vazută la biserica Sainte Madeleine din Troyes.

În jurul lăcașului, câteva case medievale din secolul 15 se sprijină cu tandrețe unele pe altele, în stilul rustic câmpenesc al regiunii Champagne, cu partea de sus în piatră, iar cea de jos de lemn.

Ici-colo, deslușesc sculpturi pe coloanele fragile.

O biserică mult prea mare pentru un oraș atât de mic, vom spune, și atât de pustiu.

Majestuoasa St.Jean-Baptiste, la vremea ei, ne imaginăm ușor după dimensiuni, cuprindea în interior întreaga comunitate din împrejurimi.

Altarul datează din secolul 13, iar nava a fost isprăvită în secolul 16, perioadă în care întreaga populație mergea curent la biserică.

Am cutezat să cobor câteva trepte, în ciuda eșafodajelor ce se întrezăreau, în capela semi-subterană, cea mai veche parte a bisericii, unde, în secolul 12, se intra direct de la nivelul străzii.

Astăzi, încăperea glacială și întunecoasă, în curs de renovare, adăpostește o punere în mormânt de un autor anonim.

Rar am văzut atâta amărăciune, milă, duioșie pe chipurile încremenite de secole în durere, ale Maicii Domnului și ale sfintelor reprezentate sub capișoane cu pliuri delicate, elemente caracteristice ale costumației servitoarelor din secolul 16.

Am căutat, rătăcindu-mă în vastitatea deconcertantă a spațiului, o altă operă remarcabilă.

Creșa din lemn aurit din secolul 16, prezentată într-un dulap cu panouri pictate formând un poliptic, conține douăzeci și două de statuete cu o destinație neașteptată.

Aceste mici scene religioase în miniatură erau concepute pe seturi tematice, cum ar fi altarul de liturghie complet, cu toate elementele sacre, dar minuscule.

Care era rostul acestor jucării cu tâlc în secolele în care Franța era socotită fiica cea mare a bisericii ? Am aflat că, frumos ambalate, erau dăruite primului născut atunci când familia dorea să-l sortească unei cariere preoțești.

Se numea jocul de-a slujba. Mi-au atras atenția veșmintele elaborate ale personajelor reprezentând adorația magilor.

Să ieșim la aer, se înserează, să nu trecem cu vederea marea hala agroalimentară, din nou, evaluez, supradimensionată comparativ cu orașul, dar nu și cu biserica.

Gastronomia și religia, precum ursulețul și mâța, pare-se că-și dau mâna. Pe lângă brânzeturi, orașul e cel mai mare producător de ciuperci din Franța.

Aici se cultivă toate sortimentele care se găsesc în comerț, dintre care cel mai familiar îmi este soiul ,,champignon de Paris’’, dar și pleurotis gri, galben, roz, care se combină cu fondue de brânză locală, într-o fuziune de savori medievale.

De formă rotundă, ca un mic cilindru, moderat de sărată, preparată din lapte de vacă, Chaource (și varietățile înrudite produse pe o arie foarte restrânsă) se caracterizează printr-o textură cremoasă, reputată ca fiind printre cele mai consistente, cu 50% grăsime. Perioada optimă de consum se recomandă din octombrie până în mai, acompaniată de vin roze de Riceys.

La nevoie, la fel de bine se asortează și cu șampania, poate chiar mai bine, după gustul meu, sau, în mod surprinzător, cu cidru de Bretania. Contrar altor brânzeturi franceze, se servește chiar și la aperitiv, ori sub formă de fondue.

Se adaptează, am descoperit, multor improvizații, reflectare a năstrușnicei combinații din tandemul care-i dă numele.