Uniunea Statală Rusia-Belarus

Uniunea Statală


Înființare	1996
Țara	Rusia Belarus
Limbi oficiale	rusă belarusă
Organizația mamă	Comunitatea Statelor Independente
Website	site web oficial
Modifică date / text

Uniunea Statală Rusia-Belarus sau Uniunea Statală (în rusă Союзное государство, în belarusă Саюзная дзяржава, cu alfabet Łacinka: Sajuznaja dziaržava, în română Statul Uniunii) este o uniune supranațională formată din Belarus și Rusia cu scopul declarat de a aprofunda relația dintre cele două state prin integrarea politicii economice și de apărare. Inițial, Uniunea Statală a urmărit crearea unei federații, cu toate acestea, ambele țări rămân independente, iar Uniunea Statală prezintă în schimb caracteristici ale unei confederații.

Uniunea Statală se bazează pe Tratatul Uniunii Bielorusiei și Rusiei semnat la 2 aprilie 1997. Uniunea supranațională este condusă prin Consiliul Suprem de Stat. Președintele consiliului suprem de stat este Alexandr Lukașenko, care deține funcția din anul 2000. Obiectivul Uniunii Statele se concentrează în principal pe integrarea economică, impozitarea și integrarea aparatului de apărare și informații.

În noiembrie 2021, Rusia și Belarus au semnat 28 de programe în cadrul Uniunii Statale cu obiectivul de a aprofunda integrarea economică între cele două țări.^[1]

Înființarea

Inițial, Comunitatea Rusiei și Belarusului s-a înființat la 2 aprilie 1996.^[2] Baza uniunii a fost întărită un an mai târziu, la 2 aprilie 1997, cu semnarea „tratatului de uniune între Belarus și Rusia”, moment în care uniunea a fost denumită Uniunea între Belarus și Rusia.^[3] Alte câteva acorduri s-au semnat la 25 decembrie 1998, cu intenția de a mări gradul de integrare politică, economică și socială.^[3]

Natura entității politice originare a rămas, însă, extrem de vagă. Sub presiunea adversarilor săi politici, care susțineau unirea celor două țări și sub cea a președintelui Belarusului Alexandr Lukașenko, care încerca să lege economia deosebit de slabă a țării sale de cea a Rusiei, președintele rus de atunci, Boris Elțin, a inițiat înființarea uniunii în scopul de a armoniza diferențele politice și economice între cele două țări.^[4] O propunere similară fusese avansată de președintele kazah Nursultan Nazarbayev în 1994, în ideea unei „Uniuni Eurasiatice”, dar această propunere nu a fost niciodată adoptată sau analizată serios.^[5] Tratatul de Înființare a Uniunii Statale a Rusiei și Belarusului a fost semnat la 8 decembrie 1999.^[6] Intenția a fost aceea de a realiza o federație similară Uniunii Sovietice, cu un singur președinte, parlament, drapel, stemă, imn, constituție, armată, cetățenie, monedă etc. Uniunea a fost ratificată de Duma de Stat a Rusiei la 22 decembrie 1999 și de Adunarea Națională a Belarusului la 26 ianuarie 2000, dată la care tratatul a intrat oficial în vigoare.^[7]

Organele de conducere și cadrul juridic

Tratatul privind crearea unui stat unional creează cadrul juridic ca act constituțional și stabilește următoarele instituții:

Consiliul Suprem de Stat al Uniunii este alcătuit din șefii de stat ai statelor membre, guvernele acestora și ambele camere ale parlamentelor naționale.
Consiliul de Miniștri este compus din prim-miniștrii statelor membre, miniștrii afacerilor externe, economiei și finanțelor și secretarul de stat al Uniunii. Actualul președinte al Consiliului de Miniștri este Mihail Mișustin.
Parlamentul Uniunii este formată din două camere, Camera Uniunii și Camera Reprezentanților. Conform tratatului, Camera Reprezentanților ar trebui să conțină 75 de deputați din Rusia și 28 din Belarus, aleși de populația generală a fiecăreia. În prezent, parlamentul este format doar din Camera Uniunii, care este formată din 72 de deputați (36 din Rusia și 36 din Belarus).
Curtea de Justiție a Uniunii ar trebui să fie formată din nouă judecători numiți pentru mandate de șase ani. Însă, deși prevederile pentru instanță sunt prevăzute în tratatul adoptat, aceasta nu a fost încă formată.^[8]
Camera de Conturi este însărcinată cu controlul execuției bugetului de stat al Uniunii. Aceasta este formată din 11 membri, numiți pentru o perioadă de 6 ani dintre cetățenii statelor membre cu experiență în control și audit, numiți de Parlamentul Statului Uniunii la propunerea Consiliului de Miniștri.

Statul unional, pe baza tratatelor sale fondatoare, are jurisdicție exclusivă asupra creării unui spațiu economic unic și a fundamentelor juridice pentru o piață comună, uniunea monetară, politica fiscală și de prețuri unică, dezvoltarea și achiziționarea unificată de echipamente de apărare, sistemul unificat de asistență tehnică pentru forțele armate. Pe lângă jurisdicțiile exclusive ale Statului Unional, există și jurisdicții comune ale Statului Unional și ale subiecților Statului Unional, care includ politica comună de apărare, armonizarea și unificarea legislației subiecților Statului Unional, dezvoltarea științei, educației, culturii, formarea unui spațiu științific, tehnologic și informațional comun, migrația, condițiile de muncă și protecția muncii, securitatea socială, combaterea terorismului, corupției și altele.^[9]

Aderarea altor țări

Armenia: Mai multe partide politice și-au exprimat dorința ca țara să adere la Uniune.
Georgia:
- Abhazia și Osetia de Sud și-au exprimat dorința de a se alătura, deși niciuna nu este recunoscută de Belarus (recunoscute doar de Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru).^[10]
Kazahstan și-a exprima interesul pentru formarea unei uniuni vamale separate cu Rusia și Belarus până în 2010. Kazahstanul a menționat că s-ar putea alătura Statului Uniunii după un timp. La sfârșitul lunii mai 2023 președintele Kassym-Jomart Tokayev a refuzat oferta președintelui Alexander Lukașenko de a se alătura uniunii, numind-o o „glumă”.^[11]
Kârgâzstan: În iunie 2007, opoziția din Kârgâzstan inițiase un referendum național pentru aderarea la uniunea Rusia-Belarus.
Moldova: În 2001, președintele Moldovei, Vladimir Voronin, a anunțat imediat după alegerea sa că are planuri ca Moldova să se alăture Uniunii Rusia-Belarus. Venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană la alegerile din Republica Moldova din 2009 a mutat de atunci interesul Republicii Moldova către Uniunea Europeană.^[12]
- Transnistria: În primăvara anului 1998, 66,5% dintre alegătorii transnistrieni au susținut aderarea la Uniunea Rusia-Belarus într-un referendum neobligatoriu de către statul transnistrean. În referendumul din 2006, guvernul a declarat că 97,2% din populație a votat pentru integrarea statului nerecunoscut Transnistria în Rusia. Cu toate acestea, Transnistria nu este recunoscută de niciunul dintre membri.
Ucraina: Ca răspuns la speculațiile privind aderarea Ucrainei la Uniune, președintele Ucrainei de atunci, Viktor Ianukovici, a declarat că Ucraina este un stat suveran independent și că acest lucru nu este ceva ce poate fi pus la îndoială de nimeni din guvern. După Revoluția Demnității și Euromaidan, problema a fost reconsiderată în vederea integrării în Uniunea Europeană. În 2019, Constituția Ucrainei a fost modificată pentru a consacra caracterul ireversibil al parcursului țării către aderarea la Uniunea Europeană și NATO. În 2021, președintele Volodymyr Zelensky a declarat că formarea unui „adevărat stat unional” între Belarus și Rusia constituie o amenințare pentru Ucraina. În februarie 2022, Rusia a lansat o invazie a Ucrainei.
- Novorusia: În timpul intervenției militare ruse din 2014 în Ucraina, viceprim-ministrul Rustam Temirgaliev al Republicii Crimeea, anexată de Rusia, și-a exprimat speranța că sud-estul Ucrainei va forma o „Federație Ucraineană” și se va alătura statului unional. Cu toate acestea, doar autoproclamatele Republică Populară Donețk și Republica Populară Lugansk s-au desprins de Ucraina, iar proiectul politic confederat Novorusia a fost înghețat la începutul anului 2015.
Serbia: La 12 aprilie 1999, Adunarea Federală a Republicii Federale Iugoslavia a adoptat Decizia privind aderarea la statul unional Rusia și Belarus. Succesorul legal al acestei decizii este Republica Serbia. În 2007, președintele Parlamentului, Tomislav Nikolić, a declarat într-un discurs că își dorește ca Serbia să își consolideze legăturile cu statul unional și, în cele din urmă, să se alăture acestuia, în loc să adere la Uniunea Europeană, dar a demisionat din funcție mai puțin de o săptămână mai târziu. Deși Nikolić a fost în cele din urmă președintele Serbiei între 2012 și 2017, Serbia a depus o cerere de aderare la UE în 2009 și a primit statutul de candidat în martie 2012.^[13]