Excomunicare

Frescă din secolul al XVI-lea din Sala Regia, realizată de Giorgio Vasari, reprezentându-l pe papa Grigore al IX-lea excomunicându-l pe Frederic al II-lea. Deoarece artistului i-au fost furnizate puține detalii, Vasari a ales să picteze o scenă de excomunicare generică. În procedura tradițională de excomunicare, papa și preoții săi aruncau lumânări aprinse pe pământ și le stingeau călcându-le. Pictorul a ales însă să-l înfățișeze aici pe papă călcând personal pe împărat.

Excomunicarea (în latină excommunicatio) este un act instituțional de cenzură religioasă, folosit pentru a priva, suspenda sau limita apartenența la o comunitate religioasă ori pentru a restrânge anumite drepturi în cadrul acesteia, în special dreptul de a fi în comuniune cu ceilalți membri ai congregației și de a primi sacramentele.

Este practicată de toate bisericile vechi, precum Biserica Catolică, Bisericile Ortodoxe Orientale și Bisericile Ortodoxe Răsăritene, precum și de alte confesiuni creștine. Termenul este însă folosit și, mai general, pentru a desemna forme similare de excludere religioasă instituțională și de evitare socială în cadrul altor grupuri religioase. Amishii sunt, de asemenea, cunoscuți pentru excomunicarea membrilor considerați sau cunoscuți ca încălcând regulile ori contestând biserica, practică numită „evitare socială". Martorii lui Iehova folosesc termenul „excludere” pentru forma lor de excomunicare.

Cuvântul „excomunicare” înseamnă scoaterea unei anumite persoane sau a unui grup din comuniune. În unele confesiuni, excomunicarea include condamnarea spirituală a membrului sau a grupului. Excomunicarea poate implica alungarea, evitarea socială și dezonorarea publică, în funcție de grup, de abaterea care a determinat excomunicarea sau de regulile și normele comunității religioase. Această măsură gravă este adesea revocată ca răspuns la o pocăință vădită.

În română, excomunicarea are sinonimele: afurisenie, afurisire, anatemă, blestem, proclețenie, procleție.

Excomunicarea în creștinism

Pedeapsă cu excomunicarea pentru furtul de cărți, în biblioteca Universității din Salamanca.

În creștinism, excomunicarea reprezintă înlăturarea din rândurile Bisericii a unora dintre membrii ei, ca urmare a săvârșirii de păcate grele, de abatere de la poruncile ei. Gravitatea excomunicării constă în pierderea oricărei asistențe din partea Bisericii, ruperea „legăturii cu cele sfinte“, prin interzicerea de a participa la Sf. Liturghie și oprirea de la Sf. Împărtășanie. Excomunicarea este cea mai grea pedeapsă pentru un membru al Bisericii creștine.

Potrivit canonului 13 stabilit la Primul conciliu de la Niceea, Sf. Euharistie se împărtășește și celor excomunicați sau aflați sub alte pedepse bisericești care-i opresc de la împărtășanie, însă numai în cazurile că aceștia se găsesc aproape de obștescul sfârșit. Sfântul canon 95, stabilit la Al treilea conciliu de la Constantinopol mai prevedea că și anumiți eretici, care se reîntorceau la Biserică, puteau fi reprimiți și deci puteau redeveni membri deplini ai ei, numai după ce primeau Sf. Împărtășanie.

Separarea ce s-a petrecut în Biserica creștină între Răsărit și Apus a început cu actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), în 863, împotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaștea Filioque. Fotie, la rândul său, l-a excomunicat (anatematizat) pe papa Nicolae I într-un sinod ținut la Constantinopol, în 867 și nu l-a mai recunoscut ca papă, condamnând în același timp și Biserica Romei.

Excomunicarea – este de 2 feluri: Mică, care constă în oprirea de la primirea Sfintei Împărtășanii și Mare, care constă în oprirea de a mai participa la orice slujbă și scoaterea (fizică) din biserică.

Excomunicarea în iudaism

În anumite condiții un evreu poate fi marginalizat de către comunitatea evreiască sau chiar excomunicat (herem) de către rabin. Un evreu aflat în herem nu va putea astfel participa la ritualul sinagogal, nu va putea contracta o căsătorie după legea mozaică și, în general, nu va fi recunoscut ca evreu de către comunitate. În acest caz, excomunicarea este mai mult o încercare de a determina pe respectivul să se schimbe și să revină pe calea corectă, nu de a-l pedepsi. Astfel, un evreu care a fost supus la herem, dar care ulterior decide să își schimbe atitudinea, poate reveni la iudaism fără a fi necesară nici o procedură formală în acest sens.

În 1656, vestitul filosof evreu Baruch d’Espinoza (cunoscut și ca Spinoza) a fost atacat de un credincios evreu care i-a găurit haina cu o lovitură de cuțit.

Drept cauză pentru acest incident au servit vizitele pe care filosoful le făcea unui fost iezuit liber cugetător. Acuzat de “erezii înspăimântătoare” și de “acțiuni monstruoase” el este dat afară din Sinagogă prin următoarea sentință: “Pronunțăm excomunicarea, expulzarea, anatema și blestemul asupra lui Baruch d’Espinoza… Fie ca Dumnezeu să nu-l ierte niciodată”.

Potrivit lui Colerus, primul biograf al lui Spinoza, la evrei ar exista trei forme de excomunicare dintre care cea mai puternică, anatema Schammatha, i-ar fi fost aplicată filosofului. Ea se încheie cu cuvintele: “Ne rugăm bunului Dumnezeu să nimicească un asemenea om și să grăbească ziua căderii și pieirii sale. Doamne Dumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară-l mai jos decât pe orice păcătos, fă-l să dispară, nimicește-l, dă-l morții, fă-l să piară”.